Banat 17 Nina Ceranu


M-am înfrânat de la toate măririle, şi-am postit…


M-am abţinut de la toate plăcute trăirile doar-doar marea mă va învrednici cu iertarea-i albastră.


Nu voiam cunună, ştiu că ramurile se vor veşteji, voiam să mă botez sufleteşte în nor şi în ape.


Cu ce gând ai venit spre mine? părea marea a mă întreba. Avea haina strălucitoare, aurită cu spinări de valuri.


Sunt omul care se-nchină eternităţii ei, care îşi unge orbirea cu apa undelor ei,


Costierra amalfitana


Şi-n prima zi, azima aruncată de sinele meu-mireasă, a căzut pe malul mării. Încerc să caut în neliniştea apei, piatra de-ncercare, să-i dau de rost asfinţitului până la ultima lui înflorare.


În dimineaţa culorilor, marea făcea penitenţă, se-nfioară, se apleca, făcea reverenţă, tandră, răsăritului, ca şi cum i-ar fi dat bună dimineaţa iubitului.


Şi iar era stăpânită de nelinişti. Ea, apa-capcană, marea marinarilor şi chemarea pescarilor. Se lăsa ademenită, trasă la marginea malului şi ruşinată pe faleză, apoi, părăsită, ca o mireasă răpită din faţa altarului.


Strângându-şi jupoanele înspumate, agăţată-n undiţe, străpunsă de harpoane… se retrăgea şi-adormea, pentru o clipă.


Zbuciumată-n trezire, amăgită de fluturii ploii.


Ştiam că nemărginirea-i nu se poate falsifica că marea şi-a acceptat soarta, de a fi când moarta când înviata făptură…


Şi-n a treia seară am văzut-o luând lumină de la fiecare credincios.


Şi ca o tânără în noapte Învierii, strălumina. Pe mal, focurile ardeau şi pentru ea, să nu se rătăcească la-ntoarcere că avea lung drum de urmat, din primăvară, până-n anotimpul întomnat şi… şi mai departe.


Am văzut-o şi îngenunchiată la mal, rugându-se, spovedindu-se.


Împărtăşirea o calma: spăla nisipurile, le prefira, le măcina la moara ei neştiută.


Pricepută, ca o curtezană. peria bărbi de pescari, ascuţea ancore, îşi mângâia fiinţele din pântece, sau, cu descântece, ca o lăuză, le alăpta…


M-am proiectat în mare, cu palid cugetul meu o umbră neagră pe covorul fremătător; m-am gândit că în neprihănirea ei e vrednică de mărturisire şi că orice irosire a timpului mă duce mai departe de ea şi mai departe…


Nu s-a întors, cu îndoit interes, spre trupul meu biciuit de toate furtunile, învăluit în toate ale lumii minciunile…


«Ne ostenim şi lucrăm cu mîinile noastre; cînd sîntem ocărîţi, ar trebui să binecuvîntăm; cînd sîntem prigoniţi, ar trebui să răbdăm; cînd sîntem vorbiţi de rău, ar trebui să ne rugăm»; (Corinteni, 4,5, v. 12-13)


asta aş fi vrut să-i spun.


Însă, sigur m-a citit ca pe-o carte nescrisă la timp. Din parte-i ar fi trebuit să aud: — Ai venit să te vindec, de-ţi ceri iertare, de te smereşti, căci puterile mele de „apa cea mare” o pot face.


Eu pot preface răul în bine…


când nu ştiam unde-mi va fi ultimul popas, cred că mi-a spus: — Fiecare are un loc spre care pleacă: singur sau însoţit. Locul tău…? Nu-l căuta, altcineva gândeşte asta pentru tine… Poate fi rău sau… poate fi bine Poate fi un hău sau un cer înstelat. Şi-atunci nu-i păcat prea din vreme să suferi? Sorbea cu nesaţ dulcele ploii. Mici ventuze broboanele de sare, se ridicau pe pielea-i albastră prindeau lacrimile cerului, şi ostoindu-se se topeau.


În apa sudorii înfloreau. Şi-n răsărit dumnezeiesc, necuprinsul, da, necuprinsul se aprindea ca de pojar.


Tunetul, în mare, se stingea cu un ecou îndepărtat.


ca un mir pentru toate poticnirile sufletului.


Dar nu-i spun astea. Nu-i răspund imediat. Stau, privind-o, sau privindu-ne. Ea adulmecându-mă, să-mi scoată la mezat, visu-mi tăinuit…


În faţa mea, toate rugăciunile îţi sunt îngăduite, mai lesne eu mă pot întâlni cu Dumnezeu. Chiar dacă, ocărâtă de atâtea păcatele lumii s-ar prăbuşi şi cerul meu… vorbele-i m-ar fi salvat…


Într-una din tainele mele cu marea,


Mi s-a părut că aud marea oftând. Ofta. N-am greşit. Avea foşnet de mesteacăn alb?! Ori vreo rochie de tafta se furişa pe podelele unei săli de bal?!


Nuntise vreodată?! Şi dacă da, a fost scurtă chemarea când apa de mare, s-a adunat pe de-a-ntregul cu cea din izvoare.


O curtezană mai degrabă-i spuneai. Cocheta cu ţărmul, cu cerul. Le seducea. Le declara iubire şi apoi ruşinată fugea. Ca şi ziua, ca şi noaptea, ea trebuie să-şi intre-n albie…


La Bora-Bora valurile cântau. La Ancora, pierdeau timpul cu ochii în zări, cu gândul la caii albi călăriţi de-nspumate talazuri.


Dimineaţa, se trezea veselă. Şi marea era-n apele ei. Nu mă mai mir că nu înmugureşte, nu naşte, nu moare, doar se înfiorează, se colorează, oftează, trădează, ascunde, vrăjeşte…


Ai zice că e fiinţă… Câţi se laudă că au stăpânit-o şi pe câţi i-a stăpânit ea?! Fără cuvinte, doar cântecele sirenelor, din parte-i şi-a fost de-ajuns să schimbe căile cercetaşilor.


Deschid toate ferestrele. Mai ales ale sufletului, doar-doar prin ele va pătrunde suspinul mării.


Şi-mi va scrie cu cuvintele ei Poemul.


Azi marea e-n pozele Angelei, în filmul meu, unduită, dându-se după mâna mea, ca un păr de codană răzvrătită.


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24