4 Banat


Gheorghe Azap


Versuri


din veacul ICSICS Cine-mi


pleoşteşte îngerul


de pază?!


Dintotdeauna beau adrenalină, Ci, dezinvolt dacă apar (şi breaz),


E că nu ştiu ce nagodă-mi combină Lichidul verde cu bulbuci de haz.


În zilnicul ulcior de mătrăgună Cine presară praf ilariant,


Schimonosindu-mi chipu-n voie bună Când sufletul abia îmi stă pe cant?!


Peste viaţa mea ferfeniţită, Cine purcede cu penelul frez?


Cine-mi alungă fluvii din orbită Făcându-mă să, pozne, simulez!


Cine-mi pleoşteşte îngerul de pază Sub vălătuci de spray-uri acătări


Şi-apoi mă-npinge-n bâlci ca să ne vază Cum îmi pufnesc trasoarele pe nări!


absolut în a-i releva plurivalenţa: experienţa spirituală cea mai înaltă (la Sf. Pavel); obiect necesar de mediere în îmbrăţişarea strălucirii divine (Moise ca oglindă antropomorfă pen- tru Iehova), dar şi în lupta cu un inamic înzes- trat cu puteri supranaturale (Perseu împotri- va Meduzei); emblemă a desăvârşirii spiri- tuale a universului; unealtă pentru divinaţie, îmbrăcând forme diverse şi folosind reflecta- rea (de la suprafaţa speculară la apă, cristale, unghii date cu ulei); arma catoptrică a lui Arhi- mede sau a lui Prometeu când a furat focul; poartă în această lume pentru genii şi de- moni, deci instrument al Diavolului şi al vră- jitoarelor; oglinzile constelate ale lui Paracel- sus; oglinda lui Cagliostro (construită, spune legenda, după modelul arătat de spiritul lui Swedenborg); oglinzile teurgice, cabalistice, galvanistice; simbol al vanităţii — hieroglifa egipteană pentru planeta Venus ia forma oglin- zii. Nu este, poate, lipsit de importanţă faptul că, încă de la început, autorul a semnalat sem- nificaţiile contradictorii: „Spun că pentru unii oglinzile au fost o hieroglifă a adevărului în- trucât dezvăluie orice lucru care li se înfăţi- şează, aşa cum adevărul iese întotdeauna la iveală. Pentru alţii, dimpotrivă, ele au fost sim- boluri ale amăgirii pentru că deseori arată lu- crurile altfel decât sunt.” (Raphaël Mirami, apud Jurgis Baltrušaitis, Oglinda. Eseu pri- vind o legendă ştiinţifică. Revelaţii, science- fiction şi înşelăciuni, Bucureşti, Editura Me- ridiane, 1981, p. 13)


S


imbolistica deosebit de vastă a oglinzii e, de multe ori, contradic- torie. Baltrušaitis rămâne maestru


sonaj central în romanul Scotoma de Graţian Székely (Timişoara, Editura Bastion, 2009). Întrupată într-un medalion-amuletă purtat întotdeauna de Dante, ea se dovedeşte agent al iluziei — în pofida funcţiei apotropaice în- deplinite. Deşi în primele luni de existenţă a salvat viaţa eroului, peste ani exercită o anu- me tiranie asupra acestuia, determinându-l să ia decizii în funcţie de imaginile echivoce, ivi- te pe suprafaţa de argint şlefuit cu migală. „Oglinzile magice arătau destinele şi lumea de dincolo în reflexe enigmatice prin excelen- ţă.” (Jurgis Baltrušaitis, op. cit., p. 78) Adevă- rată oglindă magică, medalionul arată per- soana dorită, pe Sara, când Dante se gân- deşte să se apropie de fata pe care abia o în- trezărise. Şi, de asemenea, medalionul poate fi asimilat, simbolic, armei incendiare a lui Ar- himede prin efectele declanşate de prevesti- rile lui. Cu toate acestea, rămâne nelămurit — în eseul scriitorului lituanian şi înScotoma deopotrivă — dacă obiceiul de-a consulta oglinzi magice nu merită încredere sau dacă, în caz de eşec, vina se cuvine atribuită celui ce interpretează divinaţia. În antichitatea grea- că încercarea de contracarare a sorţii atrage după sine nenorociri, conducând, de regulă, exact spre evenimentul ce trebuie evitat. Dan- te nu este însă un erou tragic, tentat de depă- şirea unor limite nepermise, ci unul excep- ţional, prima dată încercat la o vârstă extrem de fragedă (confruntarea cu moartea la câte- va luni după sosirea pe lume), încercare anteri- oară utilizării oglinzii pentru divinaţie. Erou excepţional fiind, viaţa lui, încă de la început, va lua forma unei călătorii obstaculate. Şi doar celor merituoşi, odată intraţi în labirint, li se îngăduie ajutorul din partea unei Ariadne. În Scotoma se va numi Aimée.


O


glinda ca simbol al amăgirii sau, în orice caz, nedesăvârşit mijloc de divinaţie, se constituie ca per-


Anthropos din Timişoara — nu trimite suges- tii înspre tradiţia medievală, ce încrimina o- glinda prevestitoare, considerând-o instrument al Diavolului. Totuşi, nici ea, nici alte modali- tăţi de a scruta viitorul, nu se dovedesc, nici pe de parte, infailibile. Ghicitul în cărţi şi ca- fea, decizia lăsată pe seama reuşitei sau e- şecului unui joc, tălmăcirea viselor presupus premonitorii, superstiţiile referitoare la făp- tura malefică, ieşită în cale (pisica neagră) se relevă, fără excepţie, ca încercări ratate ale personajelor de a captura fericirea. După tehnica povestirii cu ramă, firul narativ principal se întretaie cu istorii diferite,


A


l doilea roman al lui Graţian Szé- kely — romanul de debut, Sar- bacan, apărea în 2007 la Editura


Dana Nicoleta Popescu Fals manual de divinaţie (1)


destine prinse sau doar schiţate ale unor eroi, antieroi şi bieţi oameni care îşi urmăresc vise- le sau scopurile. Destinul uman apare descris de două sintagme: a face pe dos şi a merge în cerc. Mersul în cerc în momente cruciale este sinonim cu parcursul ocolit, ce se îndepăr- tează de ţinta drumului. Dante se înscrie pe traiectoria circulară când amână importanta întâlnire cu Sergiu, nehotărât dacă trebuie s-o aleagă Sara sau pe Eliza, şi apelează la medalion să hotărască în locul lui; după ce abia a întâlnit-o pe Aimée, străbate coridoa- rele edificiului-labirint fără ţintă, până ce ea se întoarce să pună ordine în haos. Dian pro- cedează împotriva dorinţei şi primelor im- presii, ascultând de rezultatul jocului de cal- culator (priceperea jucătorului sau hazard?), ce-i indică să o caute pe Ada. Pentru Aimée şi Memy, a face pe dos înseamnă a nu urma prevestirile; Memy va avea parte de o căsni- cie fericită, în timp ce nepoata ei hotărăşte să se despartă de Dante, cu toate că visul ce-i pe- cetluieşte hotărârea putea semnifica o încer- care de a continua relaţia.


zisă, dar care caracterizează doar în parte Scotoma. Metafora încriptată în titlu se dez- văluie numai după ce lectorul a parcurs câ- teva zeci de pagini şi a luat cunoştinţă de în- tâlnirile şi înfruntările mai multor cupluri. Ter- menul derivat din gr. skotoma şi fr. scotome denumeşte, în oftamologie, o „pată imobilă ca- re acoperă o parte a câmpului visual”, respec- tiv „pierdere sau diminuare a vederii într-o zonă a câmpului visual” (Florin Marcu, Ma- rele dicionar de neologisme, Editura Saecu- lum, Bucureşti, 2000, http://dexonline.ro). Dar romanul trebuie citit din perspectiva sen- sului utilitizat în psihologie: incapacitatea in- dividului de a-şi percepe trăsături evidente ce- lorlalţi a devenit, la Graţian Székely, un sim- bol al lipsei de comunicare. Prin urmare, tema iubirii se întretaie cu temele erorii şi bătăliei sexelor. Cea mai flagrantă lipsă de comuni- care are loc la întâlnirea aranjată dintre Eliza şi Dante, dezvăluind neputinţa fiecăruia de a sesiza gândurile şi intenţiile celuilalt. Totuşi, nu doar absenţa empatiei poate fi incriminată pentru eşecul întâlnirii: Eliza dovedeşte premi- sele de-a ajunge o Ema — femeia definită de duplicitate. Lipsa de comunicare dintre Dian şi Ada se traduce prin încercarea fiecăruia de a controla relaţia. Este grăitor filmul despre femeile şi bărbaţii situaţi pe poziţii inamice, film urmărit — în acelaşi timp, dar nu împre- ună — de Ada şi Dian (cuplul ajuns în pragul destrămării), Eliza şi Dante (care nu vor a- junge, niciodată, un cuplu). Discuţia dintre Dante şi Abel (posibil alter-ego al său la altă vârstă) potenţează sensurile, protagonistul dobândeşte învestitura de raisonneur al auto- rului: atitudinea oamenilor derivă din istoriile anterioare, obsesii, educaţie, sfaturi oferite cu intenţii bune sau dimpotrivă — un alt tip de scotoma. Personalitatea Emei a fost, parţial, determinată de experienţa iubirii pentru un om ipocrit ca Flavius, dar rolul hotărâtor l-a avut Sabina, care şi-a modelat prietena după chipul şi asemănarea ei. Isabelle a eşuat într-o căsătorie lipsită de pasiune pentru că a urmat sfaturile unor false prietene. Educaţia neadec- vată a hrănit egoismul copiilor: cazul Emei şi cel al lui Sergiu. Jocul influenţelor comple- tează bătălia sexelor, iar relaţiile interumane seamănă tot mai mult cu şahul sau cu strate- gia de pe câmpul de luptă. Atent la conduita oamenilor, cunoscător


S


-ar părea că avem de-a face, pe deplin, cu o carte despre iubire. Aserţiune ce nu poate fi contra-


al gândurilor şi motivaţiilor ce-i animă, au- torul radiografiază comportamentele tipice, etalează automatismele de gândire: „Furtuna a pornit./ «El ar fi trebuit să spună... Ar fi trebuit s-o ia în braţe. Şi să-i spună...»/ «Ea ar fi trebuit să-i spună... şi apoi el s-ar fi dus la ea şi-ar fi luat-o-n braţe. Şi ar fi sărutat-o.»/ «El trebuia să cedeze, pentru că-i băiat, aşa a învăţat-o Sabina — şi toate prietenele ei. Da- că n-o face, înseamnă că nu ţine la ea.»/ «Ea ar fi trebuit să nu spună... A lăsat, şi-aşa, destul.»“ (Scotoma, p. 205) Tehnică utilizată în literatura postmodernă, colajul atrage ime- diat atenţia asupra unei anumite opţiuni este- tice. O spune autorul însuşi, aderând la res- pectivul mod de abordare, cu toate că nu îm-


brăţişează în totalitate viziunea postmodernă: „În primul şi al treilea rondou trăiau, se miş- cau laolaltă, sub vântul ce respira abia simţit, flori de câmp şi flori de grădină, păpădii soli- dare cu trandafiri-nsângeraţi, irişi liliachii printre panseluţe, regina-nopţii şi crini imperi- ali. Poate şi mureau împreună. O combinaţie inedită, postmodernistă, ce lăsa loc la interpre- tări.” (Ibid., p. 67)


ca bestiar. Omul a fost asemănat, încă din ve- chime, cu animalul ca semn al îndepărtării sale de perfecţiune, dar în acelaşi timp ca posibili- tate de a-i identifica personalitatea. Jurgis Bal- trušaitis descria, în Aberaţii. Legende ale for- melor, mitul naşterii şi metamorfozei omului: a fost întâi creat ca androgin, apoi împărţit în sexe, forma virilă păstrând ideea de perfec- ţiune, operă a Divinităţii. Deşi conceput unic, după chipul şi asemănarea Creatorului, omul s-a depărtat treptat de perfecţiunea originară. Fiziognomonia animală desemnează căderea omului din stadiul de androgin la stadiul de animal, cădere ce a dus însă la constituirea unei noi forme de cunoaştere: „Identificarea omului cu animalul se făcea din cele mai în- depărtate timpuri. Ea a dat naştere legendelor şi zeilor din toate civilizaţiile străvechi. A inter- venit în sistemele de cunoaştere a naturii mo- rale a fiinţelor prin intermediul înfăţişării fi- zice. [...] Asemenea astrologului, care scru- tează cerul pe care sunt înscrise rânduielile şi destinele omenirii, fiziognomonistul cerce- tează omul...“ (Jurgis Baltrušaitis, Aberaţii. Legende ale formelor, Bucureşti, Editura Me- ridiane, 1972, p. 14). Fiziognomonia studiată de Giambattista della Porta şi metoda geome- trică propusă de Charles Le Brun ni se re- velează ca metode de sondare a caracterului uman prin coborârea sa la nivelul animali- cului. Printre măştile animaliere purtate de personajele din Scotoma se află şi unele tipuri clasificate de autorii de mai sus: Dante este înzestrat cu nobleţea leului; Ema împrumută subtilitatea înşelătoare a leopardului; Flavius se arată orgolios şi guraliv ca papagalul; lu- bricitatea ţapului caracterizează pe Flavius, Sergiu, Florin, bătrânul avocat; asemenea vul- turului, Teodora şi Sergiu sunt devoraţi de ob- sesia acumulării — cea dintâi, posesiuni ma- teriale, cuceriri amoroase, al doilea. Cu toate acestea, lumea din romanul lui Graţian Szé- kely nu este reductibilă la o tipologie clasică; bestiarul pe care îl alcătuieşte se apropie, mai degrabă, de făpturile cărora Jorge Luis Bor- ges, în colaborare cu Margarita Guerrero, le- a dedicatCartea fiinţelor imaginare (Iaşi, E- ditura Polirom, 2006): apariţii fabuloase, tul- burătoare, ivite parcă din vis sau coşmar. Iar complexitatea personajelor principale lasă loc de interpretări multiple. Mai întâi de toate, melcul claustrofob al cărui jurnal deschide şi închide Scotoma este simbolul protagonis- tului, care trebuie să-şi părăsească mediul pro- tector pentru a porni într-un periplu plin de primejdii. În roman melcul apare doar de trei ori: la începutul aflat sub semnul violenţei, în- tr-un univers guvernat de legile forţei brute; în jurnalul lui Aimée, marcând legătura dintre macro- şi microcosmos, dar şi tensiunile ine- rente bipolarităţii masculin-feminin — me- mento al realului în pofida întâlnirii desăvâr- şite; în final, ca o celebrare a împăcării cu via- ţa şi a liniştii aduse de speranţă.


A


toma, după falsul tratat de divi- naţie şi bătălia sexelor, este lumea


treia temă principală din Sco- Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24