Banat 19 Veronica Balaj


“Am dus cu mine poveştile, obiceiurile şi credinţa!” Interviu cu cineastul Ben Todică, din Australia


(2)


taj, filmarea în locuri speciale pentru tine, e- xotice pentru noi. Vrem să te însoţim la câteva filmări, prin rememorarea lor de către tine. B.T.: Camera de montaj..., am dormit


V.B.: Descrie-ne, te rog, camera de mon-


nopţi în şir pe masa din camera de montaj. Mon- tajul filmului e un proces lung şi complex cu care creşti şi tu odată cu aluatul fructului tău. Numai cel care montează un film poate să-l vadă în sute sau chiar mii de versiuni din ca- re doar una sau două ajung la public şi din mi- ile astea doar una e piesa supremă, şi aia poa- te să nu ajungă la public din cauza saturaţiei tale. Eşti înconjurat de peliculă, hainele miros a emulsie, chiar şi buzele în gură au gust de bromură de argint sau acetonă, de la atâtea li- pituri şi combinaţii de cadre. Mi-aduc aminte că montam scena dintre doi fraţi care se cer- tau dinVisul şi era după miezul nopţii în cine- studioul din clădirea Clubului “7 Noiembrie” din Ciudanoviţa, când deodată se aud bătăi pu- ternice în uşă şi voci care strigau deschideţi uşa..., miliţia..., deschideţi, şi am deschis. În- tr-adevar era miliţianul cu câţiva paznici care auziseră de afară ţipetele copiilor în noapte şi au venit să-i salveze, au crezut că e violenţă în interiorul clădirii. Şi-au cerut scuze după aceea şi au plecat respectuos, ştiind că lucrez pentru sindicatul poporului. Întodeauna Munţii Ciu- danoviţei, aşa le zic eu, ei sunt de fapt dealuri înalte cu creste stâncoase, au fost locurile me- le de filmări. Aici am compus scenele maies- toase din “Drumul nostru” şi tot aici am în- scenat marea bătălie din filmul “Visul” folo- sindu-mă de concursul a peste 25 de copii, bă- ieţi şi fete din clasele primare, plus echipa de filmare. Nu-i un lucru uşor să-i iei de acasă pentru o zi, să ai grijă de ei, să le asiguri hrana şi să-i organizezi cu echipament de război, că- lare pe crengi cu săbii de lemn şi arcuri cu să- geţi din lemn de alun, pe care şi le-a impro- vizat fiecare cum a putut, sub îndrumarea mea. Dar ce-l mai important aici a fost voinţa şi credinţa lor în realizarea acestui film, care ne-a adus nouă, ciudanoviţenilor şi orăviţeni- lor, locul trei pe ţară, medalia de bronz, şi alte trofee. Sunt aceste locuri într-adevăr mirifice. Sau ce loc poate fi mai exotic decât să fil-


mân şi un ţigan. Toţi aceşti trei oameni veniţi din România şi născuţi români au trecut şi trec neobservaţi pe lângă noi. Ţiganul a venit în Australia cu ţiganca lui şi trei puradei şi aici au mai făcut şapte, care au crescut şi s-au însurat la rândul lor şi sunt acum peste 30 de ani, cincizeci de membri care aproape toţi pot fi văzuţi la baluri şi alte acţiuni comunitare cu caracter de ajutor, unde participă şi con- tribuie mai mult decât miile de români care se ascund. Au suferit batjocură şi ironii de la cei mici şi aroganţi pentru portul şi culoarea lor, dar nimic nu le-a clintit demnitatea şi au pri- vit înapoi cu un zâmbet plin de maturitate creş- tină la români cu care au continuat să rămâ- nă. Femeia, o mamă care a venit aici singură, a muncit în fabrică şi acasă în garaj croitorie, şi-a făcut o casă şi şi-a adus flăcăii din ţară, i-a însurat şi i-a astâmpărat la casele lor. Îi plăcea grădinăritul şi muzica, ştia sute de cân- tece româneşti, la sărbători naţionale şi comu- nitare era inima chefului. Toţi o iubeau. Era ta- re mândră de românismul ei. Avea multe rân- duri de costume naţionale şi era gata oricând să le împărtăşească cu alţii. Dar au fost şi zile grele, că aşa-i în Vest. Îţi mai pierzi servi- ciul. Într-una dintre aceste situaţii am surprin- s-o la biserică duminica. Se aşeza pe margi- nea gardului de beton, încercând să vândă leuştean şi pătrunjel (necunoscute în bucătă- ria australiană) credincioşilor care ieşeau şi intrau în sfântul


mezi din submarin bariera de corali din Au- stralia, să filmezi răsăritul soarelui la patru mii de metri altitudine în Munţii Yo Sun din Taiwan sau la şapte sute de metri adâncime într-o nişă a unui abataj minier din Lisava, unde inginerul Iulian Topală, mai târziu pro- fesor la Institutul Politehnic din Timişoara, îşi demonstra funcţionarea unui dispozitiv de răpit şi recuperat armături de lemn, înzecind eficienţa exploatării minereului de uraniu. Să tragi linie electrică pentru reflectoare prin ploaie şi vânt şi să stai într-un spaţiu atât de mic şi înfierbântat de lumină ore în şir, în schimb de noapte, şi să-i pui pe oameni să re- pete operaţii din diferite unghiuri de filmare şi astea greu de inventat fără riscuri extraor- dinare de cădere în gol sau prăbuşire a pe- reţilor peste noi, nu-i deloc simplu. E un ade- vărat sacrificiu, ca pe urmă să fii cenzurat de echipe de protecţia muncii, ca ei să nu fie pe- nalizaţi la ce nereguli se vedeau în imagini, care nu aveau nimic de-a face cu tema filmu- lui, iar apoi să ajungi cu această experienţă unică în faţa criticilor de film profesionişti, care cred că filmul e făcut de o echipă şi un buget Hollywood-ian şi încep să-l critice şi să-l taie ca atare, fără să realizeze că stau în faţa unei experienţe. Este ca şi cum ai critica o transmisie de pe Lună sau Marte. Sau ce poate fi mai exotic decât să ajungi


să filmezi un spectacol pe o scenă melbour- neză, a unora dintre cei mai mari actori ai teatrului românesc: Tamara Buciuceanu, Ale- xandru Arşinel, Stela Popescu, Eugen Cris- tea, regizorul Dan Puican, actorul şi regizorul Dan Puric etc. şi să dansezi cu fiecare pe ecran. De fapt pentru mine fiecare film e o ex-


perienţă exotică în felul ei. V.B.: Dar oamenii interesanţi, cum a-


rată, în memoria ta, în întâmplările trăite de tine?


mână din Melbourne se pătrunde cel mai uşor prin posturile de radio, televiziune şi prin Bi- serica Ortodoxă “Sfinţii Petru şi Pavel”. Adevă- raţii români nu fug, nu se ascund, iar sfinţii, la adevărata lor valoare biblică, au fost făcuţi nevăzuţi de inexistenţa preoţilor devotaţi. De- votaţi lui Dumnezeu. Oameni interesanţi am întâlnit mulţi. Aş putea scrie un roman, dar vreau să vorbesc doar de trei. O femeie, un ro-


B.T.: Pot spune că în comunitatea ro-


rea bisericii a alungat-o, strigându-i că Iisus a spus să nu se facă piaţă din Lăcaşul Domnu- lui. Sigur femeia îi concura pe ei care aveau o tarabă la intrare, vânzând lumânări, cărţi, ico- niţe, vederi, casete audio şi video, panglici etc. Aceste ignorante feţe bisericeşti, neînţelegând că adevărata îmbisericire se petrecea în dia- logul dintre femeie şi creştinii care veneau la biserică pentru a fi mântuiţi. Dumnezeu nu era la taraba lor din biserică, eu îl vedeam a- fară, cu această femeie, care îşi aduna lu- crurile de pe jos şi pleca acasă plângând, dar cu fruntea sus. Şi a doua duminică venea din nou şi se aşeza pe partea opusă a străzii bise- ricii, şi acum o goneau cei cu magazinele. În- să ea a continuat să-i distreze la sărbători cu romanţele ei triste de jale şi de dor de acasă. Soţul ei a murit la cotul Donului. Ea a murit la o vârstă frumoasă, de peste 80 de ani. A muncit până în ultima zi. Pe românul Dumitru l-am văzut de mulţi ani prin biserică. Avea, şi el şi soţia, locul lor pe margine unde stăteau cuminţi în rugăciune. Doar din când în când se mai ducea la catapeteasmă şi prin uşă ie- şea mâna preotului întinsă în care el depunea cu plecăciune donaţia pentru pomenire. Un om subţirel, cu paşi mărunţi, deasemeni doam- na foarte luminoasă şi cu un zâmbet aproba- tor, treceau pe lângă tine salutându-te respec- tuos. Cu ocazia Hramului din anul 2000, în prezenţa Înaltpreasfinţiei sale Serafim Joanta Episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Ger- mania şi Europa de Vest, eu am realizat un do- cumentar pentru televiziune şi, cu această o- cazie, el a venit la mine şi a cumpărat patru ca- sete video cu evenimentul, ca să le trimită în ţară la familie şi prieteni, să se mândrească cu ce avem noi aici. La câţiva ani a murit. So- ţia m-a sunat să mă roage să-i mai dau o ca- seta cu Hramul. Era singurul loc unde îl mai putea vedea. Am stat de vorbă cu doamna a- casă şi, printre altele, am aflat că Dumitru Bordeianu publicase o carte de peste 400 de pagini:Mărturisiri din mlaştina disperării. “În comunism, vrei nu vrei, trebuie să spui şi să faci numai ce ţi se ordonă. Nu trebuie să gândeşti, nu trebuie să judeci, voinţa şi liber- tatea nu mai există. Iar, dacă nu, pentru con- solidarea puterii sunt închisori, gulaguri, la- găre, canale, deportări, domicilii obligatorii şi degradare, siluirea conştiinţei, pierderea dem- nităţii umane, robotizarea şi dirijarea tuturor acţiunilor. Aşa a făcut comunismul dumne- zeu.” Era viaţa lui. Viaţa unui om torturat prin închisorile comuniste pentru simplul fapt că voia sa fie LIBER. Dumitru Bordeianu este unul dintre supravieţuitorii Piteştilor. Citeam şi mă cutremuram. Acest om care a trecut prin mlaştina disperării avea un aer de sfânt. Şi aşa îl port. Aceşti trei oameni interesanţi pot fi găsiţi imortalizaţi în filmele mele. În ciuda viscolului şi a vitezei vremurilor ei au rămas neclintiţi, ca trei plopi înalţi şi drepţi într-o câmpie. V.B.: Mai sunt uneori nostalgii pentru


locaş. Cineva din conduce-


locurile natale, dovadă cartea scrisă de tine, ca un dar pentru cei din Ciudanoviţa. Ce ai mai păstrat din copilărie şi îţi este de folos şi acum, acolo, departe? B.T.: Mi-aduc aminte că în România mân-


cam din castroane mari de tablă şi punea mama cam jumătate în ele supă, ca să ne ajungă la toţi, zeamă lungă, da..., dar, vai ce bună era! Azi, în Vest, folosim castronele cât se poate de mici, ca să nu ne îngrăşăm, şi aşa obezi de- ja, şi le umplem cu vârf, de dă peste ele, însă mâncarea nu are niciun dumnezeu. Totul e plin de goliciune, dar străluceşte de-ţi ia ochii. Asta am observat prima dată în Vest şi de asta îţi aduci aminte ca imigrant la fiecare ma- să. Cei de aici nu simt, pentru că ei au involuat odată cu scăderea gustului natural produs de falsificarea mâncării. Vorbiţi de nostalgii, păi eu şi acum, după 32 de ani, visez noaptea că sunt la Ciudanoviţa. Câteodată, plutesc pe un covor verde pe deasupra ei şi stau întins de frică să nu alunec şi privesc blocurile înso- rite şi pe copiii care se joacă în jurul lor. Când mă trezesc, fug pe “Google Earth” şi mă întristez când văd că Ciudanoviţa e aco- perită din ce în ce mai mult de buruieni, tufe, liane şi surpături. Adică dispare. Pe “You Tube” elevii de la şcoala generală au încărcat un videoclip cu munca voluntară: plantat de copaci în jur iar, la intrarea în şcoală, mare mi-a fost durerea să văd că şoseaua princi- pală, pietruită cu granit acum şaizeci de ani, era brăzdată de-a curmezişul de un petec de beton de vreo jumătate de metru în lăţime, cicatrizând urât şoseaua. Ce oameni lipsiţi de dumnezeu, de respect şi simţ responsabil au dat ordin să nu se aducă o căruţă de nisip de la râu, să pună pietrele la loc şi să reabiliteze drumul care ţine localitatea în picioare, coloa- na vertebrală şi cea mai importantă piesă din istoria existenţei lor. Această şosea este, pen- tru Ciudanoviţa, Piramida Keops. Ea mărturi- seşte. Umblă pe ea şi citeşte. Sunt o grămadă de mesaje codificate în ea prin combinaţia culorilor pietrelor de granit. Era un puşcăriaş periculos care era adus să ajute la datul pie- trelor. Era în lanţuri. Stătea noapte de noapte şi crea jocuri pe care a doua zi, cu santinela lângă el, le încastra în şosea. Ştie cineva ceva despre aceasta? Nu. Dacă ea dispare, dispare localitatea, dispar oamenii şi cu ea istoria lo- curilor. E o vorbă: “omul sfinţeşte locul, nu-l batjocoriţi!” Ce-am dus cu mine sunt poveş- tile, obiceiurile şi credinţa. Ce fac mulţi a- tunci când sunt jigniţi sau luaţi în râs, se în- chid repede în carapacea lor şi îşi înăbuşă toa- tă comoara părintească, în loc să-i de-a drumul şi să strălucească cu ea. E în natura omului să se lase asimilat şi să se înslăvească. Soţiei mele i-am luat un costum naţional românesc şi se mândreşte cu el purtându-l la fiecare săr- bătoare naţională, ea fiind chinezoaică. Nu vă mai fie ruşine, fraţilor, de portul şi originea voas- tră! Seara mă duc la culcare şi mă rog cu ace- eaşi rugăciune cu care mă culca mama de co- pil. Când mă rog, mama e lângă mine. Să ştiţi că perioada comunistă e un stâlp


meniile şi situaţiile. Suntem căutaţi şi apreci- aţi ca oameni harnici şi pricepuţi. Şi cum nu există pădure fără uscături, chiar şi acolo ba- tem recordul. La fel şi chinezii, foarte harnici şi cumsecade. Pare exotică o căsătorie cu o asiatică, însă adevărul e că, dacă vrei să ai o căsătorie trainică şi reuşită, trebuie să mun- ceşti la ea. Două culturi atât de diferite rezistă doar printr-o continuă negociere de idei. Sun- tem căsătoriţi de unsprezece ani şi ne cunoaş- tem de 13, şi împreună avem doi băieţi şi o fată. Ne-am cunoscut târziu în viaţă şi, ca atare, cu o fundaţie solidă în ţara şi cultura de origine. Deci mai greu de renunţat la ea în favoarea celuilalt şi atunci trebuie să gă- seşti căi de mijloc: EA GĂTEŞTE PENTRU EA CHINEZEŞTE ŞI PENTRU MINE RO- MÂNEŞTE, şi gustăm din fiecare, ca să ne o- bişnuim. Eu merg la templul ei, pentru că e Budistă, şi o observ, ea vine cu mine la biseri- ca noastră, la creştini, şi ne observă, avem do- uă Biblii, una în română şi o alta în chineză. În casă vorbim trei limbi: româna, chineza şi engleza. În bucătărie, ca şi în dragoste, lucrurile sunt complet diferite. Dacă la români ne place să exteriorizăm relaţia dintre căsăto- riţi ca să se vadă că se iubesc, la chinezi e foar- te secretă. Sărutul nu se face în public sau în prezenţa vreunei persoane. El este rezervat doar soţilor şi rămâne în dormitor. Actul iu- birii la noi e împărţit pe segmente şi este îm- pânzit de-a lungul celor 24 de ore, pe când la chinezi este concentrat pe durata a trei ore alese din 24. La masă, mâncărurile chinezeşti sunt gătite pe elemente: cărnuri separat, legu- me separat, peşte separat, condimente separat, etc., pe care fiecare şi le combină pe loc, în supa pe care şi-o doreşte, de exemplu, şi as- ta se mănâncă la urmă, apoi friptura care ţi-o doreşti cu ce combinaţie vrei, farfuria din faţă fiind doar câmpul de luptă unde se întâlnesc elementele alese şi sunt combinate. Pentru noi asta e o catastrofă, că toate aceste mirosuri de toate felurile combinate ajung la nasul nostru ca un miros teribil. Chinezii au evoluat un simţ al mirosului multidimensional, fiind capabili să şi-l canalizeze doar la produsul ales din mul- titudinea de pe masă şi să-l savureze, ori noi românii preferăm să avem mirosurile aduse pe rând: friptura de găină, e miros de găină, iar friptura de peşte, e miros de peşte. Aşa e şi în dragoste: ei combină o gamă largă de ele- mente care te trec prin variate stări emoţionale. E ca şi cum ai urca un vârf de munte, dar îna- inte de a ajunge în vârf, şi apoi a te arunca cu paraşuta, a te opri în câteva staţii şi a le vizita. Ei râd de mine când mă văd mâncând orez cu lapte îndulcit cu zahăr sau cu gem de fructe, cu un pic de vanilie, miere etc. Pâinea nu e co- mună în meniul lor. Le mai trântesc eu câ- te-o fasole cu ciolan de porc afumat, de mă- nâncă de le trosnesc fălcile, numai că îţi ia timp până îi convingi să guste din ea. La fel şi cu mămăliga. Mă întrebau ce-i aia şi pe urmă nu-i mai puteam opri. Am învăţat-o să facă sarmale, eu am învăţat să mănânc cu beţi- şoare; deci evoluăm. Ce admir la ei e simţul de frăţie. Să nu-i vorbeşti de rău, că-ţi sar în cap şi-ţi scot ochii. Un simţ patriotic total. Se ajută între ei necondiţionat. V.B.: Dar emisiunile radio în limba ro-


în plus la zidirea istoriei naţiunilor care au tră- it-o şi nicidecum un motiv de intimidare şi înjosire. Mă revolt în mine când aud că sunt folosite ca scuză pentru situaţia paralizantă în care ne aflăm. Ţările capitaliste sunt dezavan- tajate ca experienţă. Majoritatea bogătaşilor fug acum în China comunistă ca să investeas- că. Capitalismul s-a hrănit din comunism, i-a ţinut în onestie şi odată cu căderea acestuia nu au mai avut niciun punct de referinţă uman. Au început să devină mai lacomi şi hrăpăreţi. Şi toate astea sub ochii mei. Deci un motiv în plus de a înţelege viaţa mai bine decât ei. Când îi aud pe politicieni şi pe “înţelepţii din media” cum îşi dau în barbă singuri şi-şi înjosesc nea- mul, îşi înjosesc părinţii, pentru a face jocul celor care ne jefuiesc demnitatea şi locul de drept în Europa şi în istoria ei. În loc să spu- nă cu mândrie că această ţară a trecut prin- tr-o experienţă prin care ţările capitaliste nu o vor avea vreodată. Să fim apreciaţi şi despăgu- biţi cum sunt evreii care au trecut prin lagă- rele de concentrare. Să fim respectaţi pentru demnitatea cu care am comfruntat timpurile, tot ca ei. Ce am păstrat şi îmi e de folos: aminti-


rile, bunul simţ, respectul şi grija pentru om. V.B.: Vorbeşte-ne despre întâmplări


trăite împreună cu familia ta mixtă, foarte in- teresantă, soţia este chinezoaică, despre prie- tenii pe care ţi i-ai făcut într-o climă, o geo- grafie, un spaţiu spiritual nou. Ce te atrage mai mult la modul lor de viaţă, ce le dai în schimb din obişnuinţa ta clădită aici, în ţară? B.T.: Generaţia anilor ’50 am avut no-


rocul de o copilărie fericită şi de o educaţie generală severă şi bogată, iar pentru noi, ro- mânii, printre celelalte naţiuni din lumea a tre- ia, imigranţi în Australia, e un mare câştig şi mândrie. Ieşim în evidenţă cam în toate do-


mână? Cum le închegi? Singur? Ai o echipă? Şi, după câte am înţeles, este... voluntariat în numele limbii române. B.T.: Fiind voluntară şi făcută din dra-


goste pentru limba şi oamenii ei, pentru limba ţării mele, mă gândesc în primul rând la ro- mânii singuri, singuri în casele lor, apoi la fa- miliile care nu-şi pot opri dorul de acasă, la tineretul şi copiii noştri şi, în final, la cei care nu au încetat să viseze, să spere pentru o lu- me mai bună. Încerc să realizez emisiunile ca pe un tablou. Încerc să folosesc toate ingre- dientele unei culturi sănătoase, fără prefăcă- torii şi ifose, fără agendă personală sau poli- tică. Trăim vremuri îmbâcsite, halucinante, în care scena politică e plină de mincinoşi şi o- portunişti. Sunt cu toţii pe ultima sută de metri, ca şi cum ar simţi că se prăbuşesc. Mulg tot, fură tot şi falsifică totul. Lasă-i să cadă. Noi mergem înainte trăind aşa cum am învăţat de la părinţii noştri. Nu sunt singur la radio, ci avem un grup de vreo 10 membri, zic vreo 10, pentru că unii vin şi alţii se duc, mai îmbătrâ- nim şi noi, însă suntem cu toţii foarte pasio- naţi. Facem emisiuni în grup sau individual, depinde de timpul fiecăruia, însă cam întot- deauna emisiunile noastre sunt pline de mu- safiri, de invitaţi din comunitate, străinătate sau de acasă. Participăm la acţiunile organi- zate de grupurile comunitare, la activităţi a- ustraliene la care participă şi românii noştri, sau întâmplări şi realizări româneşti. Încer- căm să răspundem cerinţelor de acomodare în noua ţară, Australia. Emisiunile mele încearcă întodeauna să


ţină pasul cu ceea ce se întâmplă în Romania şi să participe la promovarea ţării. În ciuda faptului că trăim într-o societate bazată pe individualism, nu încetăm de a rămâne res- ponsabili faţă de oamenii şi locurile de unde am plecat. Locurile părinţilor noştri. Locuri- le unde ne-am născut.


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24