14Banat Horaţiu Suciu


Acasă la bănăţenii secolului al XVIII-lea


în mijlocul satului/ oraşului. Morţii nu erau mar- ginalizaţi, ci parte centrală din viaţa comunităţii. “Modernizarea” schimbă perspectiva şi morţii vor sfârşi prin a fi trimişi undeva la hotarul dins- pre sălbaticie. Tocmai de aceea cimitirele ne o- feră informaţii preţioase despre extinderea şi limitele unui oraş de-a lungul timpului. La Lugoj documentele amintesc ”Proga-


N


u demult, limita dintre civilizaţie şi necivilizaţie, dintre lume şi lumea cealaltă se afla, în spaţiul românesc,


dia Bisericii” aflată în ”ocolul” Bisericii “Sfântul Nicolae”1


”foarte strâmt şi plin de mormânturi şi cruci.”2 De aceea, odată cu aprobarea construirii Bise- ricii “Adormirea Maicii Domnului”, autorităţile pun condiţia: ”să nu se mai îngroape morţii în curtea bisericii; pentru asta să se găsească un loc în afara oraşului”. Acesta este începutul Cimitirul de pe strada Făgetului sau ”progadia cea din Câmp”3


, dar şi că locul dinprejurul bisericii era


a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). De altfel, în 1788, în întreaga Transilvanie s-a dis- pus, ”ca ţintirimurile afară de sate sau oraşe să se puie, şi nici un om, măcar cine ar fi, în cripte sau împrejurul bisericii să nu se îngroape”4


(arătându-ne limita oraşului în


specific acestei epoci de modernizare este şi o reamenajare a teritoriului oraşului. Însă, moder- nizarea pare să întâmpine piedici, căci în 1789 episcopul Iosif Ioanovici Şacabent, într-o cir- culară din 4 aprilie, cere respectarea acestei ho- tărâri şi ”de acum înainte nu mai e voie a se în- gropa morţii în ocolul bisericii, ci numai în cimi- tirul din afara oraşului.”5


, căci,


jurul anului 1750, se înfiinţează un cimitir orto- dox, probabil datorită mutării aici a unor familii româneşti, astfel având ca limită a extinderii o- raşului actuala stradă Paul Chinezul, unde se afla acest cimitir.6


În Lugojul German, în


locul oferit de autorităţi comunităţii evreieşti, care, cerând un loc pentru cimitir, în 1780, va primi unul lângă Cimitirul Catolic (actualul Parc “George Enescu”).7


Acelaşi lucru îl înţelegem din


goj se îmbină clădirile mari, oficiale, hanurile frumoase, locuinţele elitelor (româneşti sau ger- mane) cu locuinţele celor mai puţin avuţi. Nico- lae Stoica de Haţeg descrie din Lugoj, ca fiind puncte importante, de reper: „(în) piaţi la greci casă (sus cu chirie luasă)” (şi) „(în dosul) birtu- lui cameralicesc ([erau zidite] jos, sus, cîteva so- be, cuhnă, preumblători, păn la acoperiş)” (şi) „eşitoare… (dar şi) bolte, dugăni”8


Între aceste limite, la Lu-


tori, eşitoare– asta da modernizare!); Lehmann ne vorbeşte şi el despre aceleaşi punctele de re- per ale oraşului: “multe case frumoase [...] în pia- ţă sunt prăvălii cu negustori greci [...] pod [...] par- tea germană se află o cafenea cu biliard, precum şi o vilă de vară care este proprietatea doamnei contese a comandantului Soro [...] partea germană este bine zidită, are ospătării bune, în care sălăşlu- iesc călătorii, deşi sunt cam departe de drum.”9 Cum arată locuinţele celor mai puţin a-


(preumblă-


Erhler) şi „fereastra, care pe timpul iernii este acoperită cu o băşică de bou sau cu o foaie de hârtie, în vreme ce vara rămâne deschisă [...] nu- mai arareori românii au nevoie de cîteva bala- male pentru uşă [...], pe care le confecţionează de obicei ţiganii. Locul din dreptul uşii este o- cupat de obicei de opincile lor [...] (în centru ca- sei se găseşte) plita pentru fiert (care) comunică printr-o deschizătură cu soba, care încălzeşte camera în timpul iernii.” Pe lângă casă „şura pen- tru păstratul porumbului este un spaţiu format dintr-o împletitură de nuiele înaltă de 4-5 picioa- re şi acoperită, tot cu fân sau paie. În afară de grajdul pentru vite, românii mai au o încăpere acoperită, în care se află războiul de ţesut şi bu- toiul cu răchie. Totul este împrejmuit cu un gard viu, foarte des”12


ventar domestic găsim „coşare, grajdurile împre- ună cu celelalte clădiri ale gospodăriei, locul pen- tru războiul de ţesut, cazanul de făcut răchie şi altele sunt împrejmuite cu garduri de spini, care cuprind în acelaşi timp curtea şi o grădină mică, unde sunt stupii”13


(completeză J.K. Steube). Ca in-


trebuie să uităm că „românii îşi fac o adevărată preocupare din săparea de fântâni la marginea drumurilor.”14


(F. Griselini). Deasemenea nu


cris Banatul secolului al XVIII-lea „se găsesc puţine case româneşti în care să domnească cât de cât ordinea şi curăţenia. Doar un călător care nu prea simte scârbă şi e pregătit de toate even- tualităţile se poate aşeza la masa lor. Într-adevăr, o faţă de masă murdară, un blid din care mănân- că toţi deodată şi un vas comun pentru băut, nu sunt prea îmbietoare.”15


Însă, consideră cei care au des-


inventarul domestic „leagănul folosit de român- ce (care) [...] se compune dintr-o bucată de pânză groasă prinsă de un fel de cadru. Sforile por- nind de la cele patru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de un cui mare, bătut în tavanul camerei de dormit [...] (unde) peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn de tei, care se mai întrebuinţează la frământatul aluatului de pâine şi la spălatul rufelor murdare”16


Ar mai fi de amintit în


o ţin atâta vreme pe parii de la gard, până când a trecut postul [...] (şi) că nu găseşti vreo grădină românească fără o stupină cu opt până la zece stupi.”17


şi „oala în care au fiert carnea


nilor, inclusiv ale celor din Lugoj. Însă pe măsură ce apare o nouă elită de meşteri, negustori, preoţi, funcţionari, multe se schimbă. Nicolae Stoica de Haţeg, deşi sărac: ”după culeasu bucatelor altora, că eu pământ n-aveam, ce numai cu pre- oţia şi şcoala ţineam, casă a-mi face cu nişte oa- meni [...] tocmi: 3 sobe, cămară, cuhlă, în lemn a rădica, a o îngrădi, a o podi şi a o şendrili, cu cu- ele meăle în 18 florinţi, iar lipitura, uşi, ferestri, a meăle afi”18


S


vuţi? Ne-o spune Francesco Griselini: „Toate casele din satele româneşti sunt construite nu- mai din pământ, paie şi trestie [...] împletesc pere- ţii casei din crengi de salcie şi nuiele subţiri, a- coperindu-i apoi cu lut, ceea ce le conferă o tă- rie egală zidurilor construite din cărămidă… Bu- cătăria este izolată de camera în care dorm la- olaltă, mănâncă şi beau bărbaţi şi femei, taţi şi mame, copii mai mici şi mai mari. Printr-o des- chizătură făcută în perete cuptorul din bucătă- rie stă în legătură cu soba care încălzeşte came- ra în timpul iernii.”10


salcie ori dintr-alt lemn, iar încuietorile sunt niş- te zăvoare de lemn, care se deschid de multe ori numai printr-un artificiu. De sticlar nici nu e nevoie, geamurile fiind din hârtie, de obicei doi ocheţi prin care pătrunde lumina. Casa constă dintr-o cămăruţă şi o bucătărioară. În cămăruţă atârnă deobicei o gravură înfăţişând un sfânt [...] Aici se află de asemenea unul sau două paturi de lemn negeluit, o masă, la rândul ei nedată la rin- dea, un dulap, uneori câteva scaune cioplite cu propria mână, şi câteva pături. Soba este clădită din lut. Nici în bucătărie nu se află ceva deose- bit. Hornul este din împletitură de nuiele lipită cu chirpici şi, de aceea, nu se foloseşte vreo va- tră deosebită, ci focul e aprins de-a dreptul pe pământ. Un ceaun în care se fierb toate bucatele atârnă de un lanţ, deasupra focului. Numai în cazuri cu totul izolate şi arareori se gătesc cup- toare pentru fiertul mâncării. Pe lângă ceaunul amintit se află altul, folosit pentru aducerea apei. Unul sau două blide şi mai multe farfurii de lemn împodobesc masa. Lingurile sunt tot din lemn, dar cuţitele şi furculiţele- pe care românul le poartă întotdeauna cu sine într-un săculeţ, oriunde s-ar afla - sunt lucrătură turcească. Românii mai au şi o ladă pentru păstrarea grânelor; aceasta e a- şezată pe două tălpici de lemn ori pe patru stâlpi. Aici se păstrează şi porumbul”11


„Tocul uşilor e făcut din (adaugă J.J.


ă introducem câteva nuanţe. Proba- bil, în linii mari, la începutul secolu- lui al XVIII-lea aşa arată casele româ-


totul provocând foamete şi moarte. Şi mai este şi războiul. În această zonă de margine, între 1716 şi 1791 (75 de ani) au fost trei războaie, 1716-1718, 1736-1739, 1788-1791 (11 ani), în care totul a fost pustiit, casele incendiate, bunurile pierdute şi jefuite, terenurile nu au mai fost în- sămânţate. Modernizarea nu s-a făcut lin, ci cu suişuri şi coborâşuri. Să dăm câteva exemple. În timpul războiului din 1736-1739„turcii garni- zonul înpărătesc îl petrecură prin Mehadia, Se- beş, Logoş, Belinţi. Carii cu această petrecanie departe ajunseră; case ce afla, ardea, oameni ro- bi prindea, seimeni (voliteări) români verbuia. Doi ani pre-aicea făr de bucate, foamete, apoi şi moartea ciumei se ivi”25


ză în Cronica sa Nicolae Stoica de Haţeg.


duceţi-vă aminte de răzmeliţa cea turcească de curând trecută cum ţara noastră şi sate şi oraşe şi bisărici şi norodul s-au pierdut şi în robie duşi fiind or pătimit [...].”26


E


venimentele din timpul războiului sunt amintite la fel şi într-o circulară a episcopului de Vârşeţ din 1799: “a-


„satele (au rămas), făr de vite [...], nu e cîine, nu e mîţe, nu e porc, nu e vacă, nici viţel [...], în loc de-auzi cocoşii cîntînd [...] şi bou, cal nu să vă- dea [...], nu numai că gîşte, raţe, curci, ce nici gă- ini nu era [...], oaă de găină n-au mai văzut.”27


Datorită acestei pustiiri


dacă nu vin turcii, vine: “armea, artileria împără- tească cătră Lugoj [...]. Naintea Logojului mare lager să făcu, unde împăratul însuşi cvartir în moara graf Sora luo”28


Iar


„oamenii de la Sebeşi fugiţi, ce era aici (la Lugoj), iar fuga de turci”29


şi odată cu ea refugiaţii, Timişu cătră Logoj să dusără.”30


„eu (Nicolae Stoica de Haţeg) cerînd de la Nujan slobozenie, în 6 zile preoteasa şi pre oberşteru păn în Lugoj petrecui [...]. Aici veni frate-meu Costa cu cal bun, căruia 41 de crontaleri îi dădei, pre carii în Logoj preoteăsii meăle, Natalii, să-i dea.”31


, „Craina, Petnicu, Globurău, În aceste vremi


panică şi apoi fug mai departe: „în Logoj în cvar- tire venirăm, unde aflarăm oameni în piaţi spîn- zuraţi şi mulţi aşa trecători prinşi. Lugojul fugit, casele deşarte.”32


Refugiaţii fug într-un loc, producând


războiului: „Papila case, vase, ce lăsasă, cu toba bagatel le vându. Tată-meu vro zeăce case cum- pără, făcu grădină. Şi alţii rămaşi cumpărară [...]. Carii aicea bucatele, pîinea, fînu, zobu scumpisă [...]. Muscalii pre turci bătîndu-i, Ţara Rumânească închisă, Ţara Turcească foarte lipsită [...] câte cară cu unt, său, în foi de boi şi de bivoli şi mu- ţion pentru turci, în jos, negustorie trecea”33


V


mînd pre tată-meu, cu săcurea pari, pociumpi mulţi au făcut şi pră planul lor pari, pociumpi au bătut, casă de scânduri a face, cu pod, aco- perită cu şendrilă [...] cuhnă cu cămară, cămară de vasă, grajdi, grădină, tot plaţu unde e tracte- ru, fervalteru, le-a cuprins [...] (făcute din) lemne, şendrilă, scînduri.”19


mare, tinde, târnaţii; iar în ce priveşte curăţenia acestora cronicarul bănăţean aminteşte că „so- bele des măturai.”20


Casele au şi podrum, sobă


avem „în soba mare [...] paturi, icoane, cărţi [...] (tăblile fereştilor [...])”21


tată-meu fişcuş a-i lua şi a vinde[...] mumă-mea, cu) cămeşile (la fîntînă, spăla [...] mulţime [...] aflând) boii, caru, (înaintea uşii i-au înjugat, tot din casă au luat, l-au încărcat;) cositer, aramă, ţoale, ferotine [...] (păn şi pre sou-mea mitutică, Virsavia, din) troaca (ei, înfăşată, jos au aruncat-o, troaca au luat-o. Pre mumă-miu, cîntîndu-se şi păru zmulgîndu-şi cu păreţii goi au lăsat-o.”22 Deasemenea avem animalele (care lipsesc în timp de război): „vite [...], cîine [...], mîţe [...], porc [...], vacă [...], viţel [...], cocoşii cîntînd[...], bou, cal [...] gîşte, raţe, curci [...], găini [...], oaă de găină.”23 Casele coloniştilor germani arată cam la fel:


Ca şi inventar domestic mai şi (tot ce „uniţi [...] ce are


; la fel arată şi casa tatălui său: ”chie-


remea războiului e vremea reordo- nării a valorilor, spre nenorocirea (şi sărăcirea) celor fugiţi din calea


de asemenea „casa părinţilor preoteăseii meăle din Sebeşi [...] Ion Baeşu, negustoriu, fiind casa de turci arsă, zidurile tari, bune, au acoperit-o. Carii zisără că ea [...] în Sebeş la căpitanul Ro- diţchi să se arate, căruia [...] pentru raport să ţină. Ea s-au dus, raportu tot au spus, că casa e aii [...] şi Băeaşu acoperişu au să-l vîndă au şi-l ia. Însă negustoriu nici una, nici alta nu vrea.”34 În aceste vremuri nimeni nu îţi este prieten, toţi îţi sunt inamici, puşi pe jaf: „Şpionul chir Lionda cu oastea fiind de-aicea la Lugoj dus, în piaţi la greci casă sus cu chirie luasă, şedea. În 23 sep- tembrie s.v. sau nov în 2 octo, vrie, viind multe cară cu bireşi unguri, rumâni din Ţara Ungureas- că, cu proviat şi furage şi descărcînd-o, prin Lu- goj îndărăt goi întorcînd, în piaţi întră sine strî- gînd că turcii au ajuns; [...] negustorii bolte, du- găni şi dăschise lăsînd, mueri, copii încărca, ca să fugă. Bieraşii lăsînd carele a sta, prin bolte, dugheăne întrînd, lua şi fugea. Alţii şi casă, porţi spărgînd, cu sila luund, cu carălă scăpa. Spionul Lionda, dintr-o fereastră de sus un pistol şi altul foc dînd, au strigat ungureşte: “Tolvai, lotrii, lar- ma!” Unul de jos cu puşca prin gură creăştetu i-au spart. Alergînd sus, ce-au aflat i-au luat. A- şa Lionda au împăcat [...] la Lugoj larmă fiind.”35 Dar dacă nu este război, atunci alte năpas-


şi


„locuinţă sănătoasă şi confortabilă (sic!) [...], pe- reţii caselor constau din împletituri căptuşite cu lut vâscos, putând fi comparaţi cu cea mai rezis- tentă zidărie. Pereţii se mai construiesc dintr-un fel de pământ amestecat cu pleavă. Aceste case sunt acoperite parte cu paie, parte cu tuleie de grâu turcesc (zea mays, numit în numele ţării cu- curuz). Casa se compune dintr-un dormitor şi o bucătărie; unele case au chiar trei încăperi. Fi- ecare casă are propria ei grădină, precum şi un şopron pentru unelte agricole şi grajdiurile ne- cesare pentru vite.”24 Care este explicaţia acestei precarităţi, a


sărăciei? În această lume agrară totul depinde de vreme. Un an bun este urmat de un an rău în care inundaţiile, lăcustele sau altă urgie distrug


te se abat asupra locuitorilor din Banat: „1782 - lăcustele au mâncat cucuruzul şi iarba; 782, 783, 784 - au fost omide flocoase care n-am văzut: au mâncat frunza pădurii şi pomii totu”36


Nicolae Stoica pe o carte la Mehadia. J. K. Steube ne vorbeşte şi el despre: “ultimul val de lăcuste (care) a venit în toamna anului 1781[...] aceste insecte nu părăsesc un loc până ce n-au prăpă- dit tot ceea ce se găseşte acolo, lucrurile s-au petrecut tocmai şi în Banat”37


, scrie


făcut mari eforturi pentru stârpirea animalelor şi a păsărilor răpitoare, mai ales a lupilor, coco- rilor, stăncuţelor şi a coţofenelor, dar lupii sunt încă numeroşi, iar numărul coţofenelor a între- cut orice măsură [...] astfel că unele ogoare nou însămânţate sunt pustiite cu desăvârşire [...] cea ce dăunează însă cel mai mult este musca co- lumbacă [...] seceră viaţa multor vite.”38


, asta deşi „s-au pe lista relelor bolile obişnuite: „friguri [...] râie, Urmează , după cum consemnea-


pecingie, slăbire (marasmus), tifos exantematic, malarie, diaree şi dizenterie, durere de stomac, colici, junghiuri, turbarea, nebunia, variola,”39 epidemii de holeră („când a fost foametea în Banat, anul 1794 [...] când a fost iarnă rea [...] când au fost colera în Banat de au murit oamenii de foale”40


din Ecica) sau de ciumă (ca cele din 1738 şi 1762).41


s-au înecat 80 de case de la Lugoj, au fost Vă- letul anului 1836" (însemnare pe un Ohtoic de Râmnic din Petnic făcută de Damaschinianu Lehrer42


- după cum notează Magdu Magdici Mai sunt şi dezastrele naturale: „Când


a fost inundat de apele Timişului, încât „au găsit peşti prin pimniţi, câte de 12 oche.”43


ierni teribile: “(1795) iarna au nins aşa cât au nămeţit casele, de cu totu le-au acoperit, cât oa- menii pe coş au eşitu, alţii au săpatu pe suptu case de au eşitu din căşi. Vacile pre nămeţi mân- cau vârful pomilor. Iarnă rea de martie. Care au avut hrană au trăit bine.” (Nicolae Stoica de Haţeg pe un Apostol de Râmnic), dar şi veri secetoase care aduc foametea: “1794 adică toată vara au fost secetă aşa de mare, cât unde au fost râurile mici, precum apele satelor, au secat; [...] numai cât se vedea, unde şi unde să cură. Şi s-au făcut foamete mare în Banat şi Ţara Ungureas- că. Scumpetea cea mai mare a fost pe la Teme- şvara şi în Vârşeţ, căci nici bucate, nici fân nu s-au făcut, că ei cumpărau cu 9 cr. oca de cucu- ruz şi grâu au fost mai scump. Vitele de la pustă şi porcii le-au dus în pădure: cine le-au primit în ernat, în parte adecă, numai jumătate din cele scoase să le dea omului în primăvară” (Nicolae Stoica de Haţeg). Deasemenea, “în anul 1794 s-au început semn de foamete până în anul 1795 foametea a fost mare [...] Mâncarea oamenilor a fost mai mult de urzici, de hribi, pogace de urzici. Grâul şi cucuruzul preţul i-au fost: cel dintâi, la 11 fl. şi cu 12 fl., iar cucuruzul cu 9, orzul cu 6 fl., iar eu am scris asta Nicolae Popovici, paroh.”44 J.K. Steube pătrunde în casa bănăţenilor


) sau cea din 1799 când iarăşi Lugojul Avem şi


dezvăluindu-ne felul în care funcţionază, în inte- rior, acest mecanism: „Pe această plită românii îşi fierb mâncărurile, dar îşi coc şi pâine [...] îşi trimit în fiecare zi femeia la moară să macine a- tâta porumb cât le este necesar pentru o pâine. Între timp, bărbatu sau copiii fac focul în vatră. Odată revenită acasă, femeia pregăteşte aluatul, dă jăratecul la o parte, pune aluatul pe focul în- cins, aşează deasupraun capac de lut ars şi aţâţă cărbunii din jur. Nici nu trec două ore şi pâine e coaptă şi mâncată fără întârziere.”45


re ne dezvăluie intimităţile e tot Nicolae Stoica. Nu vom interveni cu nimic în textul maestrului: „Ignatie Popovici sau Ignat Popadici din Şanţ Siga, ce avea o fată preoteasă [...] carele de multe ori venea la fii-sa, unde la prînzuri, la cine spunea cum a fost el de la Tisa Deputirt la Beci la crăiasă (Maria Tereza) la trimis, ştiind a să şicui. Zice: „Intrând eu la crăiasă înlountru, o aflai frămîn- tând pîine. Eu încet o şterşi cu palma dindărăt. Ea trîcni şi zise: – O, brat Igniate, bine ai venit! Eu: – Bine te-am găsit, soro Mario! Şi iară vrui s-o lovesc, cum frămînta, ci zisă: – Nu da, frate Ignate! Şi întrebîndu-ne de sănătate, îi spuşi: – Soro Marie! Ia frămînta, eu nu-i dam pace. – Ia şezi, aşază-te, frate Ignate!” [...]. Eu umflînd pre unu şi pre altu, îi trîntii să-i ucig. Crăiasa sări, în braţă mă luoă, sărutîndu-mă; „frate Ignate, stăi, nu ucide pre Batiani.” Ei îmi sparseră nasu, dar şi eu umplui mîna de păr pus pre cap (paro- că). Ia ne descîlci şi ne înpăcă (n.a. – Halal şi- cuială!). Cine vrea, creadă!”46


Însă cel ca-


asta ar pune capac la toate dacă ar fi s-o credem! Dar nu putem nici să n-o credem. Doar că Maria, nu e cu adevărat „crăiasa”, ci doar o soţie obiş- nuită din Banat.


Desigur povestea


etnia (una mănâncă oamenii obişnuiţi şi cu totul altceva elitele, una mănâncă românii şi cu totul altceva germanii), relaţiile culturale (adopţi mân- căruri străine, dacă intri în contact cuo „altă lu- me” şi eşti gata s-o accepţi) şi contacte econo- mice, dar şi situaţiile excepţionale (în vremuri de sărăcie, foamete şi război mănânci orice)47


S


ă ridicăm puţin capacul şi să încer- căm şi un inventar al mâncărurilor. Mâncarea ne arată statutul social şi


Nicolae Stoica de Haţeg: “Viind acas, neveăstii zişi: «[...] acum tu, sapa pe umăr şi traistă cu oa- lă, eu săcure şi săponi, să săpăm şi viţă să în- plântăm, să avem o vine». Careă în doă luni am pus-o, numai eu cu ea. Mînecam şi înterziiam, numai cu mălai, coleăşă şi sare au profont cum- păram. În oală: apă, urzici, melci ferbeam şi lu- cram[...]. Ţoalele meăle şi a muerii, trăgînd spini, mărăcini, să rupea [...]. (În timpul războiului) făr de legumi, păsui, mazăre, ceapă, aiu; tot nap rău [...], vacă, vită, carnea era scumpă [...] său topit cu pîine mînca [...]. Cumpărai 6 butele de rozoliii, vin, răchie, brînză, slănină, profont luai, zămişti şi pite cumpărai [...], o slănină întreagă, o peatră de sare [...] în lipsa pîinii, cu bureţii [...], iuţi îs dulci; (cu) sare şi cu pulfer îi frigea[...], carne, sare, făină, brînză, păsui [...]. (La vreme de foamete şi război) tot profiantu şi ţvibahu, coji uscate [...] prindea găini, răţe, gîşti, prune lua [...] prunii încărcaţi, dulci [...], pîne, brînză, slănină [...], papară bună făceam[...], struguri pe-o masă tinşi [...], adunînd dovleţi-duleţi, ludăi, curcubete [...] să să coace întralte părţi [...] cu cucuruzi frpţi le mînca [...] 3


. Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24