18Banat Liliana Ardelean


(Fie pâinea cât de rea...) (3)


La Vârfuri*


nuă Harry să-i povestească, neavând nici cea mai vagă bănuială la ce se gândeşte ea. — Primarul m-a avertizat. — Să nu aprinzi cumva. Vin pompierii. — Dar poliţia mi-a spus... — Or fi spus. Ei n-or să telefoneze, dar


„Cum să nu înţeleagă?” — Poliţia a zis una, primarul, alta, conti-


dacă vreun om din sat o face? — Aşa că au rămas toate grămezile astea de crengi cum le vezi. Nu ştiu ce să fac cu ele.


le care sus? Şi cum, cu ce? — Totul se face greu în ţara asta. Mereu


N


ici ei nu-i vine nicio idee. Ar fi fost bune pentru aprins focul, însă erau departe, jos, în vale. Cine să


te loveşti de câte o piedică, de la mărunţişuri, la lucruri mari şi importante. Totul este un fiasco. „De ce i-o fi plăcând cuvântul acesta?


Nu-i prima dată că-l foloseşte.” Apusul soarelui se insinuează încet, de


braz, i-a mângâiat fruntea asudată. — O s-o punem la loc, îi şopteşte mol-


com.


— Puah! O s-o fure. — Nu, nu. N-o s-o fure. O să facem îm- prejur un gard mare, mare, de piatră.


despre castele frumoase, prinţi şi prinţese bu- ne, care înving balaurul cu şapte capete, ca a- poi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. — Vrei să mergem la cimitir la bunicii mei? — Sigur că vreau. Acum, hai înăuntru,


C


dincolo de munte. Un bulgăre de fontă topi- tă, împrăştie dungi roşii printre norii cumulus, care au luat forme stranii, alternând în consis- tenţe gri, ca de fum, întrepătrunse de altele la fel, precum o plasmă însângerată, care se scur- ge pe unde apucă. Liniştea îţi loveşte urechile şi pe cât de mare e calmul din atmosferă, pe atâta nelinişte trezeşte în suflet. Mai ales în sufletul Laurei, care, în acel decor supranatu- ral, îşi dorea cu ardoare dragoste. Dragoste şi iar dragoste. Era avidă după dragoste. Întrea- ga ei fiinţă tânjea după dragoste. S-a întors că- tre el şi a vrut să-l îmbrăţişeze. Din nou a stat ca o stană de piatră, nemişcat, un moment, un singur moment, după care s-a depărtat, des- prinzându-i mâinile din jurul lui. — Ce-o fi cu focul?! Haide să vedem. Inima ei se strânge. Dincolo de livadă,


pe păşune, ciurda de vaci se pregăteşte să o ia spre sat. Tălăngile au început să sune odată cu mişcarea în spaţiu a dobitoacelor. Sunt atât de departe, încât ditamai vaca pare un fel de capră rebegită, însă sunetele tot per- forau puritatea de tăceri ale văzduhului. Iar sufletul Laurei vibra de doruri. Doruri tandre, doruri dureroase, doruri... Dor. Ajunge! Nu are nicio importanţă de care fel este. Este suficient să fie dor, ca să te facă să vrei doar să zaci. Să zaci în nemişcare, nemişcare a trupului, a minţii şi a sufletului, ca şi când ai vrea să-ţi iei adio de la toate, sau ca şi când ai spera, ca ultimă alternativă, că nemişcarea aceea absentă ar constitui ultimul mod de te- rapie. Şi culmea este că, de cele mai multe ori, are efect. Sufletul iese mai călit şi mai odihnit, cu dispoziţia de a o lua de la capăt. S-o iei de la capăt! Cum? Păi, tot la fel, pentru că, da- că eşti croit cum eşti croit, oricâte bobârna- ce ori căleli ai lua de la viaţă, dar mai ales de la semeni, tot te mai scapi să fii tu însuţi, a- dică... adică cel cu doruri. Vacile îşi continuă calme mersul molcom şi liniştit, nesimţitoare la valurile care răscoleau sufletul Laurei, va- luri pe care ele le provocaseră cu sunetul ace- la de vrajă al talangei ancestrale, dragostea. „Talang, talang”, iar ecoul se vredniceşte să răspundă „talang, talang”. Văcarii le mână de la spate: — Hăăăi! Nea! Hăăăi, boală!


după ce a oprit maşina pe marginea drumu- lui. Acela şi până dincolo de munte a fost tot pământul nostru, iar acuma eu trebuie să mă bat pentru o singură bucăţică! Oroare!.. Străbu- nicul meu a avut o fermă de vaci şi mulţi anga- jaţi. Acolo, arată cu mâna întinsă, au fost lo- cuinţele lor. În curtea casei, proptită de zidul de la şură, o cruce de piatră ciuntită. Baza, înal- tă de cam un metru, pe care se mai poate dis- tinge vag urma unui text, ale cărui litere au un contur anemic şi întrerupt, precum şi via- ţa celui la capul căruia a fost aşezată. Mai are deasupra doar un singur braţ al crucii. Bărbatul o ia de mână şi o trage după el. Fa- ţa-i capătă o expresie de om foarte necăjit. Că- trănit rău. Deschide, dând de perete uşa şurii şi-i arată, pe o poliţă, completarea crucii, în- că un braţ şi jumătate. Dar, tot ciungă se chea- mă că este. — Vezi? Vezi? Au rupt-o nenorociţii!


— Vezi dealul acela, de acolo, îi arată, ***


ontinuă să-i vorbească aproape şoptit, cu glas blând, ca şi când i-ar fi spus unui copil o poveste


la bunici. Copil fiind, savura cu nesaţ zbengu- iala pe uliţă, cu alţi copii. Dar asta a fost de- mult. Se îmbrăcă şi coborî la fântână să se spele. Tuşa Anica intră pe poartă, cu vasul de


P


să vedem de focul acela, că se stinge. Facem ceva de mâncare, apoi mergem la biserică, la slujbă, doar este sărbătoare mare. Rusaliile. De acolo, la cimitir. Este bine aşa? — Îhî. Eşti îngerul meu! Lori-Lor, ştii asta? „Cum pot fi uneori atât e tălâmbă încât


să am bănuieli absurde în ceea ce-l priveşte. Uite ce tandru mi-a spus vorbele astea. Şi cu ce privire! Dragoste şi tristeţe avea în ochi. Câteodată am năbădăi şi-i imput lipsa de căl- dură în manifestări. Atunci îmi răspunde cam acelaşi lucru. — No, ia, Laur, cum vorbeşti tu?! De ce


crezi că sunt zilnic aici, la tine, dacă nu aş ţine la tine? Spune tu, de ce? Niciodată n-a avut ce să răspundă, dar de


deranjat tot o deranjează că nu i-a spus nicio- dată „te iubesc”, ci doar, „ţin la tine, eşti impor- tantă pentru mine, nu vreau să te pierd, eşti ca o icoană, eşti îngerul meu, mă bucur că ai intrat în viaţa mea, sunt fericit că te am”. Mintea La- urei se agită. „Poate că toate astea înseamnă că mă iubeşte, iar eu sunt o exagerată, care vrea numai cum vrea ea. Dacă nu aude exact cuvântul dorit, gata, nu-i bine. Mi-a şi repro- şat acest lucru.” — Tu vrei cum vrei tu. Eu nu ştiu să vor-


besc aşa ca tine. Nu pot să exprim tot ce simt. A trebuit să-şi muşte limba ca să nu-i


replice. — Ascultă, magistre, ce fel de filolog eşti


tu, tu care ai terminat şi o facultate de Filo, da- că pretinzi că nu te poţi exprima? El nu ştia că ea ştie acest lucru despre


el. A descoperit cu totul întâmplător. Dar asta oricum nu are importanţă acum. — Tu nu ştii cum am fost eu educat. Ta-


tăl meu nu m-a mângâiat niciodată. Nu l-am văzut apropiindu-se de mama mea. Când a murit mama, a stat drepţi, ca la armată, sobru şi rece, deşi eu ştiu că a iubit-o şi că în el plân- gea. Dar nu s-a manifestat. Cu mine nicioda- tă nu şi-a arătat iubirea. Eu a trebuit să cresc „bărbat.” Acum nu pot să mă schimb peste noapte, nici măcar de dragul tău. Nu ştiu cum. Te rog să mă înţelegi. „Poate că aşa este, îşi continuă gândul


Laura. Pare să fie un sensibil, un altruist, un suflet larg şi bun, cu un fel de tandreţe aparte. Pare să vrea, dar se stăpâneşte. Nu ştie să-şi dea drumul. Aşa a fost obişnuit. Între chingi. Potate că în alte condiţii ar fi fost un tandru sadea, dar, sub influenţa unei educaţii severe, s-a transformat şi a ajuns să simtă cum că a- cele hăţuri impuse, cu tot cu zăbale, sunt în- săşi natura lui firească. Prin această combina- ţie s-a produs o bulibăşeală în personalitatea lui, încât nici el nu mai ştie cum este de fapt, ce simte de fapt şi căruia dintre sentimente să-i dea prioritate. Celor impuse prin educaţie, sau celor izvorâte din sufletul lui. Pe care să-l pună în aplicare şi dacă este cazul ca să-l lase liber zborului pe acela care se cere a zbura? Pe acela care se cere a zbura? În suflet simte zborul, dar barajul regulilor bine înfipte, nu vor să-i deschidă ecluzele, ca s-o poată lua din loc. Bătălia trebuie că e cruntă şi debuso- lantă. De aceea uneori este atât de zăpăcit. Obişnuiesc să-i spun „Tu, zăpăcilă meu!”. Şi, de asemenea, obişnuiesc să-l şi mângâi în acelaşi timp. Ce i s-o fi părut, nu-mi dau sea- ma, dar nu a perceput decodificarea corectă a sensului. Odată, după ce am repetat alintul, căci alint era, pornit din fiinţa mea, şi-a învins reţinerile şi şi-a arătat nedumerirea iritată. — De ce-mi spui la feminin? Sunt ca


Lăbarii! A fost la cap la străbunicul. Acolo, în mijlocul livezii. Acum eu nici nu mai ştiu unde este locul. Oricând îl pot călca în picioa- re. Îţi dai seama?! Nenorociţii de lăbari. Cine erau nenorociţii, Laura n-a îndră-


znit să întrebe, pentru că el avea ochi plini de revoltă, dezamăgire şi durere. L-a cuprins cu braţele, l-a sărutat pe o-


o femeie, sau de ce? Am râs cu poftă. — Acum mai şi râzi de mine! S-a


bosumflat cu adevărat. Epa! Atenţie, că-i pericol, Laura. Drege


busuiocul, că e de rău. Se simte jignit şi atins în personalitatea lui structurală de bărbat. Crimă mare, ce mai! Fă ceva! Repede!


* Fragment de roman Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


tămâiat în mână. — Sărut mâna, tuşă Anica. Aşa devre-


me? întrebă profesorul. — Bună dimineaţa! Eu aşa obişnuiesc,


Teodor Oancă Al treilea colăcel (3)


rofesorul avu plăcerea să fie trezit de cântatul cocoşilor. Îşi aminti de zilele de vacanţă petrecute la ţară,


pentru domnul Bădică şi tuşa Anica, iar aceas- tă şansă a vieţii lor au fost gemenii.” Ceea ce era curios pentru profesor era tocmai trăirea cu atâta intensitate a acestei drame timp de zeci de ani. Din spusele lui Bădică rezulta că tuşa Anica s-a închis în sine şi n-a vrut să mai trăiască decât cu amintirea gemenilor. Intrară amândoi în bucătărie. — Anică, fierbe o oală cu lapte, să serveas-


„Da, gândi profesorul, a existat o şansă


răspunse tuşa Anica şi intră în bucătăria de vară. Profesorul trase o ciutură de apă, umplu


că şi domnul profesor. — Bine, dar nu staţi aci, zise Anica.


ligheanul rezemat de ghizdul fântânii şi înce- pu să se spele. Apa rece îl învioră. Apăru şi Bă- dică. Bătrânul îl salută pe profesor, după care se îndreptă spre grajd. — Cu ce te pot ajuta, domnule Bădică?


i se adresă profesorul. — Chiar aşa? Cum nu. Treabă e pentru


toată ziua. Dacă vreţi, aduceţi-mi o găleată cu apă. Până să ia profesorul o căldare de la bu-


cătărie şi s-o umple cu apă, Bădică râni în grajd şi scoase afară câteva furci de bălegar. Apoi aruncă în iesle un braţ de iarbă proaspăt cosită şi se pregăti să mulgă vaca. — E o vacă bună, zise Bădică. Are patru


fătări, e tânără. Lapte nu am pe unde să vând, dar cu brânza ies în piaţă la Plopişteni. — Cu păşunatul cum e? — Avem văcar. Am şi câteva oi la cio-


ban. Ce să facem, domnule profesor, ne arâ- nim cum putem. Porc nu mai ţinem de câţi- va ani. E grea carnea de porc şi la anii noştri nu mai e sănătoasă. Dar avem păsări. — Câţi ani ai, domnule Bădică? Ai sărit


de şaptezeci şi cinci? — Ei, merg pe optzeci, iar Anica apro-


pie şi ea. — Să fiţi sănătoşi. — Dumnezeu să v-audă, domnule profe-


bare în sat. Uliţa cobora spre şoseaua judeţea- nă. La intersecţie se aflau Şcoala Generală şi Magazinul Universal. Deşi sat de munte, Mă- gura este o aşezare adunată, spre deosebire de alte sate, cu case împrăştiate pe toate cocla- urile. Întors „acasă”, profesorul o găsi pe tu- şa Anica rânduindu-şi colacii pentru împărţit. Profesorul o ajută, cum făcuse altă dată când se afla la bunici, de Sfânta Maria, în vacanţă, să înfigă în fiecare colac o lumânare, să pu- nă pe el o jumătate de măr, o lingură de co- livă şi o feliuţă de brânză. Când totul fu gata, cu lumânările aprinse pe fiecare colac, tuşa Anica luă din vatră pe un ciob de strachină câ- ţiva cărbuni aprinşi, presără pe ei un praf de tămâie şi tămâind îşi făcu cruce de mai multe ori. Apoi oftă din adâncul rărunchilor. Tuşa Anica avea o tavă la îndemână pentru dus po- mană în vecini. Cel dintâi care primi împăr- ţeală fu profesorul. Tuşa Anica îi puse trei co- lăcei pe tavă şi o cană cu vin. — Să fie pentru sufletele lor, zise tuşa


B


ătrâna îşi pregătise coşul cu colaci şi colivă pentru dus la biserică. Profesorul se hotărî să facă o plim-


Anica, întinzându-i profesorului tava. — Bogdaproste, rosti acesta, Dumnezeu


să primească. Profesorul deşertă tava pe masa de ală-


sor. Unii au zile, dar bolesc, zac la pat. Aia nu mai e viaţă. Profesorul luă seama la acareturile din


gospodărie. Sub şopron îşi găsise loc şi o că- ruţă, mai mult o cotigă după înfăţişare. — La asta înham vaca să duc bălegarul,


prin mâna bătrânului. Ele arătau, prin însăşi prezenţa lor, că altă dată îi fuseseră de mare ajutor lui Bădică. — Luaţi seama, domnule profesor? Chiar


P


să aduc fânul, cocenii, porumbul. Altă dată am avut cal şi căruţă pricopsită, dar s-au dus cu anii.


este multe din lucrurile văzute de profesor se aşternuse praful, semn că de mult timp nu mai trecuseră


dacă n-am avut o meserie anume, mi-a plăcut să am pe lângă casă cele trebuincioase. Dacă vă uitaţi după pătul, o să vedeţi lemnele războ- iului de ţesut agăţate de peretele pătulului. Nici el nu-i mai face trebuinţă Anicăi. A ţesut cât a ţesut, dar pentru cine? Cui să rămână? Poate unor nepoţi de frate, de soră, sau cine ştie?


turi. Observă că tuşa Anica pune pe tavă doi colăcei şi o cană cu vin. — Acum mă duc la alde Milica. În urma ei, profesorul se întrebă de ce


la familia Emiliei duce doi colăcei, iar el a pri- mit trei? „Cei doi colăcei sunt pentru gemeni, îşi zise, iar vecinii ştiu acest lucru. Pe cine l-a avut în vedere tuşa Anica pentru al treilea co- lăcel?” Domnul Bădică nu se amesteca în rân- duiala pomenilor. Chiar dacă era acasă, îşi ve- dea de treburile gospodăriei, iar când totul se isprăvea intra în casă să se aşeze la masă. E- milia apăru la gard, strigându-l pe profesor. Îl rugă să vină cu unchiul Bădică, pentru că sosise preotul. Niciodată tuşa Anica nu luase parte la un parastas la familia domnului Firu, tatăl Emiliei, şi a bunicului acesteia, moş An- ghel, cu care Anica se nimerea în vârstă. Nu că ar fi existat neînţelegeri la mijloc. Suferin- ţa Anicăi era cunoscută şi lumea se arătase înţelegătoare. „Un bărbat trece mai uşor pes- te astfel de necazuri.” Aşa gândeau mulţi şi ast- fel era explicabilă prezenţa de unul singur a lui Bădică.


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24