10Banat Mircea Pora


Plecarea* (5) Dragul meu,


vedea odată cărţile de care mă despart. Sca- ra scârţâie, am senzaţia că în spatele meu sunt toate cele cinci-şase pisici avute în ulti- mii ani. Ce poate fi plăcut în a-ţi lipi fruntea de un geam?... Timpul, o clipă suspendat, şi mâna aproape inertă alunecând pe capătul murdar al unei ţigle. Ziua plecării, o zi de fe- bruarie, puţin umedă, o flanelă uitată cu lunile prin poduri. Doar în veston mă duc la frizer. Parcurg un decor lipsit de mari dimensiuni, ceva mai degrabă mic, turtit, liniştit, o scurtă porţiune de cartier tipic est-european. Pati- noarul aduce cu un ochi de ceară, iar căminul studenţesc din faţă, cu o etajeră de conserve peste care cineva a aruncat o manta de ploa- ie. Mişcând din foarfece şi degete, ultimul frizer român cu care am de-a face... mă face frumos... Perciunii se dizolvă, dispar, figura mea treptat dobândeşte inteligenţă şi fineţe de soldat. Acasă ştiu ce se întâmplă... Mama pregăteşte prânzul de drum, iar tata deschide larg ferestrele şi uşile să poată intra pe unde va dori, în casa noastră, un oaspete de ultimă oră... Singurătatea... Hotel “Astoria“, Arad, staţionare patru ceasuri. Soacra mea, cu o faţă dată parcă cu ciment, de acum înainte “ma belle mere“ adoarme decisiv pe un pat. Respiră pronunţat, ca după un prelung prânz cu produse de porc. Tresare spre orele 17,45 şi întreabă... ”Unde-s geamantanele?” ...Eu întins pe un alt pat, cu faţa la perete. În gură, un vag gust de prăjitură. Va trebui să caut o maşină pentru a merge mai de- parte,să am grijă de nenumăratele hârtii din portmoneu şi buzunare, să uit că peste trei sute de pagini scrise rând cu rând de mine s-ar putea să putrezească într-o editură. Cel de Sus îmi refuză cu încăpăţânare un destin liniar. Se face dintr-odată frig, ziua e scurtă, soarele îşi retrage razele de pe clădirile reci. Spre ultima localitate a ţării, Curtici.


N


u credeam ca acest lucru să se mai întâmple... Exact ora opt şi fug în mansardă pentru a mai


Câini striviţi pe şosea, căruţe cu cai înain- tând mohorât, noapte adâncă. Maşina go- neşte. Şanţuri, pietre kilometrice, panouri, aş vrea să mă uit înapoi, dar n-o fac... N-o fac pentru că pur şi simplu nu pot... Sala de aşteptare are ceva de cască de


împiedica privindu-i, să nu mă gândesc la metrii de cârnaţi şi la podurile de slănină înghiţite de fiecare dintre ei, într-un interval de timp mai lung, să zicem... De la naţio- nalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie, ‘48) şi până la obţinerea ultimelor vize de plecare. Gara aceasta, Curticiul a- cesta, e ca o tejghea pe care se pun coate, farfurii, sticle, pahare, cârpe. Nu-i lipseşte nimic pentru a-ţi transmite cel mai dezolant sentiment... amărăciunea de noapte, undeva, la periferia unei ţări... Pe peron, cu valizele la ora cinci dimi-


se animă. Sosesc metodici nemţii pentru... ”Federală”... Nu mă pot


neaţa. Au trecut ca un vis urât vama, vreo două verificări de acte, dar mai ales ceasurile fără niciun chip de îndelungată aşteptare. Stelele sclipesc acum mai tare, căci nu peste multă vreme se vor stinge. Dincolo de linii e câmpia şi-un întunerec care parcă e tivit cu alb. Soseşte trenul fără zgomot, ca un fular prelins peste traverse. Nu voi şti niciodată exact care au fost ultimele case şi ultimii pomi, ultimele garduri şi ultimele păsări... Alergăm prin Câmpia Ungară de parcă


am fi călări pe cai cu şapte inimi. Totul e drept, vezi cu ochii infinitul, pusta pare un muzeu de tufe, crengi de salcâmi, cârduri de gâşte. Din când în când, un sat, un râu, pe urmă iarăşi întinderi tăcute. Ziua de ieri, când am plecat de acasă înfăşoară trenul ca un giulgiu. Toţi cei rămaşi ne privesc călă- torind. Mirciulică picoteşte, “ma belle mere“ doarme de-a binelea, înfundată în cine ştie ce vise populare,eu îmi caut o poziţie mai comodă pe locul ingrat de lângă uşă. Dar era să uit. Cum se numeşte oare doamna brusc apărută din câmpie, cochetă, tânără, bătrână, cu părul plin de clopote şi turnuri, cu bulevarde-n jurul gâtului, cu pietre şi ine- le în apele cărora se mai văd încă terase, restaurante, perechi de odinioară? Eu cred că se numeşte Budapesta... “Mai departe, mai departe, mai încet,


metal azvârlită într-o baltă. E rece peste tot şi-mi vin în minte, obsesiv, două cuvinte: dublă pneumonie. Suntem deocamdată înă- untru şase inşi, şase bufniţe, ce ne pregătim pentru o îndelungată amorţire. Becul e difuz, de camuflaj de război, nu m-ar mira să în- ceapă să ningă peste căciuli, mănuşi şi gea- mantane. Când se închide micul restaurant de alături, chiar că nu se mai aude nimic. Suntem într-un fel de mormânt peste care trec, în răstimpuri, vagoane.


S pre ora două, totuşi, “tombeaul”


tot mai încet”... Au apărut acum coline şi păduri şi nu mă pot împiedica să mă gândesc că în castelele ce acum le lăsăm în urmă, s-ar putea să mai fie magi îmbătaţi de aburii retortelor sau mari singuratici ce-n lungile săli îşi ascultă ecoul paşilor sau cheamă la ei, prin limbile focului din cămin, timpii stră- moşilor adormiţi în armuri. O vagă tristeţe în suflet, poate şi o oboseală, un gol repede umplut de mici fragmente, o atitudine, un gest, un dialog de ieri, de alaltăieri, de cine ştie când... Câţiva stropi de ploaie pe gea- murile închise ermetic, un vânt discret, a- proape stins, de început de după-amiază. Trenul urcă şi, cam la cinzeci de kilo-


metri de frontiera austriacă, noi, cei trei ro- mâni din compartiment, începem să scor- monim după mâncare. Aripi de pui, târtiţe, picioare, un castravete, piese de bucătărie


revolută sub privirile celor ce până şi pâinea o ţin sterilizată-n celofane. În loc de tacâ- muri, degetele, în loc de şerveţele, o batistă scoasă parcă din gura unei oi. Mestecăm vârtos, exploatăm la maximum ronţurile, nu mai avem nimic de pierdut, “ma belle mere“, are probleme cu dentiţia a treia, un ou doar 75% fiert cade pe jos. Pe acest decor apar controlorii şi vameşii din ţara lui Strauss. A- proape că nu le mai vine să ne controleze. La întrebarea mea cam cât mai e până la Viena, unul dintre ei, face un semn la fel de misterios ca şi în cazul unei ghicitori cehe, tradusă-n chineză şi dată unui bulgar spre descifrare... Să mă dau jos sau nu?... Ce mă reţine?... Spaima?... Dar trenul mai stă încă o oră, pot coborî, o scurtă dezmorţire... în fine, fac primii paşi pe peronul atât de neliniştitor... Oare ce caut, aproape cu mi- croscopul, cu luneta?... Caut puţină murdă- rie, un orăcăit de raţă, o coşarcă cu găini, un sac din care să răsune un timbru de pur- cel... M-a zdrobit civilizaţia. Vienezii aceştia impecabili, cu geamantanele lor alunecând pe roţi, totul pus la punct, telefoanele, auto- matele, cutiile de Coca, restaurantul pacific şi alb, chelnerii călcând parcă pe pişcoturi. Unde sunteţi, voi, Piaţă 700, Cal Bălan sau Prinţ Turcesc?... Rămâne-n urmă Viena ca o domnişoară puţin îmbătrânită, speriată de moda fumatului pe stradă, de bluginşi, de bărbi şi plete, de “sexy”, de atâta originalita- te. Munţii mari din dreapta cheamă la ei du- pă-amiaza şi trimit spre tren un domnişor c-o reverendă, nu mai întunecată la culoare decât aerul dintr-o cutie de violoncel... a- murgul... Pe urmă, Salzburg... Linz... mai nimic nu se vede, e atâta cultură aici, dar ea îmi pare moartă, depusă pentru totdeauna în îndepărtate biblioteci. Memoria cade şi ce se întâmplă de acum înainte e tot mai greu de povestit... Plutim, parcă, pe o mare de lumini, întunericul e pretutindeni vulnera- bil, poate dac-ai asculta când merge trenul mai încet, s-ar auzi cum răsună un clopot sau cum se răsuceşte o sălbăticiune în bârlo- gul ei. Dar peste noi cad bolovani de obosea- lă, mereu alte figuri în compartiment, pe cu- loar unii beau bere, alţii glumesc, mereu ceaşca de cafea, ţigara şi galben strălucitoa- rele plete germane. München, Stuttgart, pi- nacoteci, cimitire celebre, oraşe-gigant, în- văţate de mult la geografie. Somnul e atot- biruitor, un adevărat Bonaparte la Austerlitz...


flori ofilite. Pereţii au ceva în ei de monument bisericesc şi acoperişul care te închide ca într-o seră, ca-ntr-un acvariu... De la geam încerc să răzbat cu privirea prin noaptea franceză... Nici istorii, nici evocări... văi reci, gări furate de viteza trenului, căsuţe ce dorm, lumini pâlpâitoare, luceafărul sus... de pe şosele lipsesc parcă doar carele cu gugulani de pe la Caransebeş... Mă-ndepăr- tez de geam, reintru în compartiment şi-ncep să strâng valizele. Şeful de vagon anunţă Pa- ris, dar din franceza lui eu nu-nţeleg prea mult...


E


u, personal, îmi revin la Stras- bourg. Ce gară frumoasă, tristă, stagnantă, un enorm buchet de


*Fragment din volumul în lucru Epistolar francez.


în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Este profesoară de limba şi literatura română şi bibliotecară în Jimbolia. Este membră a Cenaclului „Pavel Dan” din Timişoara (din 1998). A debutat cu poezie, obţinând Premiul II la Concursul de Creaţie organizat de Ce- naclul „Pavel Dan”, în 1999. În 2000, a obţi- nut Premiul II la Concursul Naţional „Ion Minulescu”, de la Slatina. Este autoare a două cărţi de poezie: Dimineţile unei ado- lescente carnivore, Editura Mirton, Timişoa- ra, 2003 – Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara – şiMaterie şi alte sentimente, Editura Mari- neasa, Timişoara, 2007. A publicat poezie în revistele „Orizont”, „Vatra”, „Ziua literară”, „Forum studenţesc” şi în antologia de poezie Dintr-o respiraţie (cuprinzând poeţii din ge- neraţia 2000, de la Cenaclul „Pavel Dan”), Editura Marineasa, Timişoara, 2002. A citit, în 2003, la Cenaclul „Euridice” al Uniunii Scri- itorilor din Bucureşti, condus de Marin Mincu. Referinţe critice: Alexandru Ruja, Eugen Bunaru, Al. Cistelecan, Olimpia Berca, Raluca Dună, Tudor Creţu, Claudiu Komartin.


Adriana Tudor Gâtan S


-a născut la 7 mai 1979, în Motru, judeţul Gorj. A absolvit Facultatea de Litere, Filozofie şi Istorie (2001),


O duminică imemorială


Mă trezesc cu un braţ mai lung cu un picior mai lung dragostea mea, hai pe maidane s-o înălţăm cu sfoară de rufe dragostea mea, azi e duminică şi vine circul şi are cupola tot mai îngustă şi tot mai înaltă


Într-o bună zi mă voi simţi o femeie singură într-o imensă casă singură care se bucură de prezenţa unui bărbat în inima ei şi în trupul ei şi mai puţin în sufletul ei pentru că o duce pe Cealaltă în spate cu tot cu nimicul


E seara târziu pe câmp plăcile de beton alb compact ne atrag ca pe nişte fluturi circulă şi o poveste cu un copil strivit sub o placă nu ştim sub care dar il simţim sub noi nu se poate mişca mamele îşi scot capul pe geam şi ne strigă noi răspundem mai stăm puţin mai stăm puţin şi râdem şi el se mişcă sub noi tata mă loveşte peste picioare peste mâini îmi cad sânii de vată părul mi se agaţă între frunzele cărnoase ale florii de ceară şi rămîne acolo până ce gândurile se limpezesc mă rog absorbită de grâuşorul otrăvit dintr-un colţ al camerei apoi trupul meu singur spintecă această intimitate până nu se mai mişcă


Limuzina albă


Cu pas de tigru un înger petardă în cocoaşa melcului nimeni nu-şi împarte sufletul cu mine deschid cu o agrafă întunericul inima pe umeri întoarcerea acasă iubirea ajunge la os dureri mari în lucruri mici zimţii mei sunt adînci şi caută liniştea


Iubirea e un lucru sigur ca şi această noapte în care dorm la capătul nopţii iar luna de mult a strălucit lunii acum viaţa mea e un astru tăcut la coada aştrilor destul de slab pe interior pe străzi câinii latră în conştiinţa lor de câine beţivul de la colţ se face ţăndări în somnul meu filă cu filă


E o duminică banală se odihneşte Cineva te duci până la piaţă să negociezi legume îngheţate şi sufletul e un moment zero al dragostei când n-ai ce să spui şi nu mai simţi nimic pentru Celălalt dar drumul până Acolo e întotdeauna o călătorie nesfârşită şi inepuizabilă


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24