20Banat Liana Pungaru


geografia sa publicistică. E marcată şi de că- lătoriile realizate. Gazetarul va scrie mult des- pre locurile în care a fost, fie în simple note, fie în studii complexe. Uneori, ziaristul redevine om de teren, înaintează din sat în sat, în zig-zag, şi culege informaţii. Aşa ajunge şi în Banat, aşa ajunge şi la


D L


rumbescu”. Actualmente este profesoară de pian şi canto în Germania, unde con- duce o şcoală privată. Organizează con- certe pentru elevi, colaborează, ca pianis- tă şi soprană, cu diverse ansambluri de muzică instrumentală şi corală, efectu- ează traduceri din limba germană şi scrie poezii.


iana Pungaru s-a născut în Bu- cureşti, unde a absolvit Conser- vatorul de Muzică „Ciprian Po-


Visule


Visule, lasă-mă să te visez şi arată-mi ce să fac.


Floare, deschide-te mai repede şi lasă-mă să citesc în petalele tale.


Ploaie, vino şi limpezeşte-mi gândurile, spune-mi cum să le gândesc.


Învăluie-mă, muzică, ţine-mă dreaptă să nu ameţesc.


Puteri care salăşluiţi în soare, Veniţi o clipă şi în mine, răspundeţi-mi la întrebare...


De ce mă arde şi nu-i foc, De ce nu-i rană şi mă doare? Hai, somnule, adoarme-mă, dă-mi visul înapoi,


Cel ca o floare-nchisă, Căci ploaia a stat şi muzică nu e... Dar uite, soarele-mi trimite-o rază Şi-ncremenită eu privesc în sus seninul. O clipă totul amuţeşte şi-oricât de greu mi-ar fi


Ştiu: trebuie să-mi schimb destinul! Amintire


Pe locul unde nu-i de iarbă fir A răsărit pe un pământ, Şi locu-acela înfruntând, Dragostea noastră trandafir.


Plimbându-ne-amândoi pe-acolo, Nu se putea să nu-l zărim, Şi frunţile-am plecat alene Parfumul tandru să-l simţim.


Şi am privit atât de mult bobocul, Iar ochii noştri nu se săturau. Frumoasa floare sfida locul, Umbrele serii, îţi aminteşti, cădeau…


Deodat-ai tresărit Şi hotarât te-ai îndreptat. O, nu, nu te-apleca! Nu-i floarea ta, Nu-i floarea mea.


Nostalgie


Desigur, dragostea nu vine când o aştepţi Şi nici dacă o chemi, Dar apare când ai uitat cum s-o primeşti. Atunci dă buzna, se instalează în toate cotloanele,


Scotoceşte tot ce-i iese în cale, Te rupe-n bucăţi şi-apoi îţi dă apa vieţii, Îţi ia somnul, dar îţi dă tinereţea, Te loveşte când erai cufundat în visare Şi-ţi întinde graţios mâna, să nu cazi. Îţi aruncă un pumnal şi-apoi un hohot de flori,


Somnule, nu mă fura şi uită-mă trează să-mi ajungă clipele de viaţă.


ţeg”1


tări, datele fiind transpuse în pagini de articole sau lucrări mai ample. În acelaşi timp, este o geografie culturală, una spirituală, căci mai presus de toate sunt oamenii locurilor şi legătu- rile dintre ei. Apoi există universul fictiv, die- getic, lumea operei, fixată însă pe date ale re- alităţii. Cu referire la Eminescu, Cornel Ungu- reanu precizează: „Sunt două geografii ale li- teraturii: prima, cea care se vede, exterioară, şi cea de a doua – care se naşte din viaţa in- terioară a poetului”2


tinerariul bănăţean al călătoriei a in- clus într-o primă fază Lugojul şi Ca- ransebeşul, de unde a urcat spre Ha- . Sunt călătorii cu trăsura, sunt documen-


I


toare înregistrăm la Slavici. Sunt cuprinse aici şcolile, drumurile, dar şi stările interioare. Este episodul Timişoara, unde autorul


. O departajare asemănă-


pare să se simtă înstrăinat. Nu-şi găseşte ros- tul şi mărturiseşte: „La Timişoara, dar mai vâr- tos decât la Arad am fost cuprins de simţămân- tul afară din cale de nesuferit că nu sunt în stare să mă potrivesc în gândul cu lumea în mijlocul căreia trăiesc. Am petrecut la Timi- şoara doi ani şcolari şi atât în timpul acesta, cât şi mai târziu, am cutreierat Banatul până la Lugoj şi Caransebeş, precum şi până la Vâr- şeţ, Biserica Albă şi Panciova. Totdeauna şi pretutindeni m-am sâmţit în mijlocul unei lumi pentru mine străine”3


acolo mai departe sau mai aproape. Nu va în- ţelege Banatul. Poate de aici şi aversiunea fa- ţă de liderii politici ai zonei, Vicenţiu Babeş şi Alexandru (familia) Mocioni? De acasă se merge în multe direcţii. Nici Eminescu, nici Slavici nu se vor mai întoarce efectiv acasă, în casa naşterii lor. Vor rămâne pierduţi în lu- me, unde vor şi muri. Putem reface uşor trase- ele biografice ale autorilor, căci au lăsat nu- meroase urme, numeroase mărturii. Într-o mare măsură le putem reface şi pe cele ale personajelor. Uimitoare în acest sens este de- mostraţia (ancheta detectivistică!) făcută de Umberto Eco într-un capitol din Şase plim- bări prin pădurea narativă, atunci când cau- tă o adresă pe strada Servandoni4


. De aici acolo, de .


e mai multe ori, Slavici va afirma că el „cunoaşte pe poporul ro- mân”. Avea dreptate. Am refăcut


Lucian-Vasile Szabo Slavici şi Branişte, aprecieri şi controverse


Lugoj. Un timp fusese elev la Timişoara. Acum e autor de studii: „Incursiunile în teritoriul bănă- ţean au fost mai insistente şi mai extinse în preajma anului 1881, când a cules un bogat ma- terial decumentar pentru lucrarea apărută a- tunci cu titlulRomânii din Ungaria, Transil- vania şi Bucovina, în urma unei solicitări a forurilor ştiinţifice şi a recomandării cehului Urban Jarnick.


autor, de altfel, interesează geografia literară atât prin itinerariile personajelor, cât şi prin intensitatea trăirilor acestora. Intrăm astfel într-un imperiu mereu în mişcare (o deveni- re, o preschimbare de care nu se poate scăpa, căci este temporală!). Lumea aceasta este lu- mea operei, iar sensul desluşit aici, pe su- gestiile formulate de Cornel Ungureanu, este că mişcarea, creşterile şi descreşterile impe- riului artistic creionat de autori (preluând o expresie făcută celebră de Dimitrie Cantemir) ţin de geopoetica operei. Avem deci o geogra- fie literară şi avem o geopoetică a operei. Că şi aceasta se vede mereu reconsiderată, admisă şi respinsă, recitită şi revalorizată.


„Viaţa interioară a poetului”, a oricărui


puţin cunoscute. Îngropată în colecţii prăfu- ite şi incomplete e şi polemica sa cu Valeriu Branişte, gazetar format la„Tribuna” sibiană şi devenit apoi marele editor de la Lugoj. E- fectul apariţiei „Tribunei” conduse de Slavici va fi monumental după 1884. O va spune Va- leriu Branişte, care va şi arăta cum a influ- enţat cotidianul formarea noilor generaţii de intelectuali din Ardeal. Valeriu Branişte era la studii la Sibiu:


A


ceste prefaceri devin evidente în paginile geografiei publicistice a lui Slavici. Sunt mii de pagini prea


de memorialistică scrise pe ascuns, în aprilie – iunie 1918, în penitenciarul din Szeged. Autorul ajunsese acolo, evident, în urma u- nui delict de presă. Valeriu Branişte era edi- torul „Drapelului” din Lugoj. Mai târziu, va fi în rândul celor care îl vor considera pe ga- zetarul ardelean «trădător». Poate de aici un ton mai aspru în rândurile sale din închisoare. Transpare însă emoţia elevului Branişte la întâlnirea cu noua publicaţie: «Mare eveni- ment fusese pentru noi la 1884 înfiinţarea „Tribunei” la Sibiu [...] Venise la Sibiu, direc- tor al „Tribunei” nenorocitul (aici în sensul de om lipsit de noroc, n. n.) de Ioan Slavici, care scria într-un limbaj admirabil românesc, ca nimeni la noi. În locul frazelor lungi, com- plicate, groaie la înţeles, cugetate nemţeşte şi cu vorbe compuse tot pentru nuanţarea cu- getării germane, care ne stăpânea cugetătorii şi scriitorii acelor vremi, a introdus Slavici propoziţia scurtă, clar construită, cu vorbe simple, pline de aroma vieţii româneşti de la sate»6


. Sunt pagini


zenta ziarul:«„Tribuna” era primul nostru co- tidian (de fapt, era al doilea ca apariţie... n. n.). Avea format mare, încăpător – mai mare decât al cotidianelor germane din Sibiu – hâr- tie bună, litere frumoase aranjament cu gust».


. Din acelaşi loc aflăm şi cum se pre- U


n capitol de geografie publicisti- că legat de „Tribuna” sibiană se consumă în 1911, când Slavici


se află într-o polemică acerbă cu «garda tână- ră» de la Arad. Scrisese Zbuciumări politice la românii din Ungaria, cu ample referiri la oameni şi idei politice din viaţa gazetei. Prin- tre cei care îi vor răspunde îl regăsim şi pe Va- leriu Branişte. Va recenza Zbuciumările... în „Drapelul”, apărut la Lugoj, sub titlul „Zbu- ciumările politice” ale dlui Slavici.


să văd cum încetul cu încetul au început şi alţii, care la început m-au condamnat, să se trezească la cap şi să vadă curat. Iar astăzi am cea mai (sic) splendidă satisfacţie – la care nu m-am aşteptat – căci cel mai clasic martor, cel mai adict condei al acestor două figuri triste, dl Slavici, vine şi dezvăluie a- devărul – ce-i drept – în forme beletristice – dar în liniamente de tot clare, încât lovit cu leuca trebuie să fii, ca nici acum să nu vezi lămurit marea tragere pe sfoară, care a dăi- nuit la noi mai bine de un sfert de secol”7 „Tribuna” era, deci «o tragere pe sfoa-


R


eferitor la „Tribuna”, Branişte va considera că mereu a plutit în ape tulburi: „Am avut apoi satisfacţia


.


«Citeam cu ardoare „Tribuna” zi de zi, număr de număr, din doască în doască. Ne aliasem mai mulţi studenţi abonând „Tribuna”, pe care o păstram, frumos îndoită, ca să o a- vem întotdeauna la îndemână»5


ră!». Şi o spune un om care a petrecut şase ani în redacţia ei. Referirea la cele «două fi- guri triste» este la Eugen Brote şi Vasile Man- gra. Branişte e, într-o anumită măsură, nedrept. Nu doar cu Slavici, ci şi cu ceilalţi. Brote şi-a cheltuit toată averea cu gazeta de la Sibiu, a fost condamnat şi a trebuit să se refugieze, cu familia sărăcită, în România. Mangra a stat mulţi ani vicar până să ajungă episcop, spre sfârşitul vieţii fiind, pentru scurt timp, chiar mitropolit. A avut şi el de suportat sus- pendări şi anchete abuzive tocmai pentru în- dârjirea cu care apăra „Tribuna”. Apoi, cei doi chiar au crezut în ideile de reformă iniţia- te de contele Khuen. Erau ceva mai mult de- cât nimic...


Virgil Vintilescu, Ioan Slavici, Ed. Excelsior Art, Timimişoara, 2007, p. 16.


Note: 1


2 Cornel Ungureanu, Geografia literară, Ed. Un3iversităţii de Vest, Timişoara, 2002, p. 21. Ioan Slavici, Amintiri, Închisorile mele, Lumea


narativă, eseul Ciudatul caz al străzii Servandoni, Ed. Pontica, Constanţa, 1997, pp. 127-151. 5 Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare, Ed. Mi6nerva, Bucureşti, 1972, p. 91.


4 Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea


În Ioan Slavici, Opere, VIII, Academia Română şi univers enciclopedic, Bucureşti, 2007, p. 621.


7 Idem, p. 114.


prin care am trecut, Ed. Albatros, Bucureşti, 1998, p. 407.


Te întreabă, dar nu te-ascultă Şi tot aşa, după ce ţi-a răvăşit totul, Când sufletul ţi-e fâşii şi trupul o zdreanţă, Zâmbeşte… şi pleacă. Iar tu începi de-a doua zi s-o aştepţi Mai mult ca niciodată.


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24