16Banat


Marius Chelaru


În prim-plan


Sfinţi daco-romani şi români


Mircea Păcurariu,


Gheorghe Luchescu


Lugojul,


mai în acest loc cântarea bisericească şi reli- gia au fost factori „neobosiţi, mângâietori ai oamenilor”, în trecerea prin această lume, ea fiind o adevărată podoabă a bisericii lu- gojene. Tocmai dragostea pentru cântare a determinat întreaga comunitate să treacă la construirea, în secolul al XVIII-lea, a falnicei catedrale, “impozant locaş al lui Dumnezeu”. Prin tot ce s-a săvârşit la Lugoj, încă


P


entru a întregi atmosfera muzicală lugojeană, poate că nu este lipsit de interes a aminti şi faptul că toc-


climat cultural şi vatră folclorică O


(2)


P.S. Daniel, la acea vreme Mitropolitul Mol- dovei şi Bucovinei, „o mărturie, o pomenire şi o cinstire adusă sfinţilor daco-romani şi romani”, este structurată astfel: I. Sfântul Apostol Andrei-Propovăduitorul Evangheli- ei în Scythia Minor (Dobrogea), II. Martiri daco-romani, III. Teologi daco-romani, IV. Cuvioşi din mănăstirile româneşti, V. Sfinţi ierarhi, VI. Mucenici ai ortodoxiei româ- neşti, VII. Binecredincioşi domni români, VIII. Sfinţi de alt neam ale căror moaşte se găsesc la noi în ţară, la care se adaugă biblio- grafie, indice alfabetic, sinaxarul sfinţilor da- co-romani şi români, şi o bogată iconografie realizată în condiţii grafice foarte bune. Citim în această carte despre „viaţa şi faptele” a peste o sută de sfinţi daco-romani şi români în această carte despre care autorul spune, dintru început, că „n-a fost concepută ca o lucrare «ştiinţifică» în sensul obişnuit al cuvântului, ci ca una de «popularizare» sau mai, corect spus, de «zidire sufletească»…”.


A


Păcurariu, apărut la Editura Trinitas, cum scria Preafericitul


treia ediţie a cărţii Pr.dr. Mircea


duit pe meleagurile noastre, pe ţărmul Mării Negre. Sunt sfinţi care au fost trecuţi de Bi- serică în sinaxar din vremuri străvechi, care, scrie autorul, „nu se pot fixa cu certitudine, mai ales în cazul martirilor daco-romani”, alţii canonizaţi „într-un fel de evlavia popu- lară” (ex: Daniil Sihastrul), ierarhi şi călugări canonizaţi de Biserica noastră în ani ca 1955, 1992, 2002, alţii, ca Ştefan cel Mare şi Con- stantin Brâncoveanu, pentru viaţa, „strădani- ile în slujirea neamului şi a Bisericii”, sau, în cazul domnului muntean, şi pentru „moartea mucenicească”. Încheiem tot cu spusele Preafericitului


C


artea se deschie cu viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei care, „deşi iudeu de neam”, a propovă-


de la primele începuturi, până la introducerea cântării în biserică, a purtat semnul interesu- lui, al plăcerii, al voii “de jertfire pentru culti- varea cântării”, iar aceste însuşiri au contri- buit la statornicirea gustului muzical. Aşa se explică faptul că Lugojul a introdus cântarea în biserică înaintea altor centre bănăţene, ba chiar şi a Timişoarei. Climatul lugojean al vre- mii de altădată a fost sinonim cu veselia şi muzica. După fiecare concert sau producţi- une teatrală se ţinea câte o petrecere, unde muzica era la ea acasă, moment care dura până aproape de zorii zilei. “Ploscăriile”, care se “aranjau” cu acest prilej, ca serbări de ve- selie ale cântăreţilor au rămas, pentru întrea- ga suflare omenească, plăcute aduceri-amin- te, momente de adevărată şi totală relaxare sufletească şi naţională totodată. Acelaşi seismograf al vieţii spirituale lugojene avea să scrie mai târziu: “Ideea «ploscei» s-a năs- cut după «cisma» sau «cornul» de băut de la reuniunile de alt neam, şi petrecerile date pentru veselie s-au numit «ploscărie» de la plosca «bună», sfinţită cu ocaziunea celei dintâi ploscării, ţinută în sala hotelului «Re- gele Ungariei». O «ploscă» impozantă s-a procurat de la Sibiu, precum şi alte plosce mici (pui). Cântăreţii au fost postaţi la o masă în formă de potcoavă, pe o tribună. În faţa cântăreţilor – în golul potcoavei, pe o măsuţă rotundă, a fost aşezată «plosca – bună», îm- podobită cu daruri şi flori, panglici, mărame de tot felul. În mijloc, la masă, şedea preşe- dintele C. Brediceanu, de-a dreapta lui naşul, dr. Ioan Maior, de-a stânga, măiestrul Iosif Czegka. Pentru toată ceremonia sfinţirii a în- tocmit preşedintele un program cu text, la care a compus ariile măiestrul Iosif Czegka. Publicul lugojean a luat parte la această fru- moasă serbare: «Bine să fie cuvântată îm- părăţia veseliei în numele vinului, berii şi al răchiei!» exclamă preşedintele cu ton tare şi solemn, la care binecuvântare răspunse co- rul cu: «Beu să bem» şi serbarea s-a început. A urmat botezul, diploma sfinţirii, înfrăţirea şi la sfârşit sfada aranjată tot în cântarea co- mică, – căci petrecere românească fără sfa- dă sau bătaie nici că se poate. A doua «ploscă- rie» s-a aranjat la «Vulturul negru» (fosta ca- fenea «Amigo») pentru alegerea ploscariului. Alegerea s-a făcut după norma domnitoare, căci toţi strigau: «Opşa», numai unul «Lupu», şi preşedintele C. Brediceanu a aflat, că ma- joritatea este pentru «Lupu» şi aşa fu acesta proclamat de primul ploscariu”6


e Bănatu’/ Că aici cântă tăt natu’ ” au fost rostite, în nenumărate ocazii, în special a- tunci când e vorba de oraşul de pe Timiş, un- de au o deplină şi îndelungată acoperire. Aici existenţa cântecului e în relaţie directă cu via- ţa tumultoasă a ţăranului, a economului lugo- jean. Poate acest climat a determinat şi gene- za unor formaţii artistice, în care principalii protagonişti erau oamenii satelor sau cei de la periferia oraşelor bănăţene, între care şi Lugojul, unde, odată cu trecerea timpului, s-a ajuns la o oarecare performanţă. Oraşul a fost dintotdeauna un loc căutat,


Nu întâmplător versurile “Mândră ţară .


Daniel: „Într-o lume confruntată cu necre- dinţa şi necurăţia inimi… sau cu deznădejdea şi lipsa de sens a existenţei, felul de vieţuire şi ajutorul sfinţilor sunt totdeauna lumină în candela credinţei, izvor de viaţă şi priete- nie…”.


şi români, cuvânt înainte de I.P.S. Daniel, Patriarhul României, ediţia a III-a, Editura TRINITAS, Iaşi, 2007, 300 de p.


Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani


sau cârnaţi prăjiţi, bucate care făceau deliciul multora dintre participanţi. Uliţele cu aseme- nea cafenele câştigau în atractivitate, erau animate, iar cântările şi jocurile lugojene şi bănăţene răsunau până departe, însoţite fiind de iscusiţii muzicanţi, care se întreceau în a cânta la armonică, vioară, broancă, clarinet, taragot etc., iar lumea lugojeană a acelor vremi era fericită, lucra, cânta şi se bucura că viaţa este doar una şi trebuie trăită aşa cum se cu- vine. Memoria timpului înregistrează vestite nume de muzicanţi, între care primaşul Edy, care cânta în faimosul birt al lui Iosif Hazi Barbu – tatăl viitorului muzician Filaret Bar- bu, aflat pe o stradă ce astăzi poartă numele ilustrului compozitor. Acest Edy a venit în Lugoj tocmai din îndepărtata Germanie, el cunoştea notele muzicale şi conducea o or- chestră ce cânta la cafeneaua “Orient”, un- de, pe acel timp, funcţiona şi primul cinema- tograf lugojean. Şi pentru că aici rulau filme mute, orchestra lui Edy avea menirea de a acompania spectacolul cinematografic, de a-i face ceea ce se cheamă azi “ilustraţie mu- zicală”. Tot în cafeneaua lui Hazi Barbu de- lecta lumea şi vioristul Trifu, un virtuoz au- todidact, iar aşa-zisele cântece orăşeneşti e- rau interpretate, cu multă iscusinţă, de “ar- monincaşul” Ruiu, care, împreună cu fiul său, tot “armonincaş”, aveau să constituie adevă- rate “modele”, pentru tinerii învăţăcei în ale muzicii de mai târziu, între care şi talentatul Ghiţă Bacea, vestit interpret de muzică po- pulară, care a dus peste timp valenţele cânte- cului lugojean nemuritor. Cred, fără a forţa nota, că dacă Lugojul a dat câteva personali- tăţi în domeniul muzicii culte – Vidu, Bredi- ceanu, Barbu, Willer ş.a. – toţi aceştia îşi trag seva din acel folclor “pururi reîntine- ritor”, vorba poetului, care le-a slujit drept model şi îndemn, şi pe care l-au cules, armo- nizat şi interpretat cu atâta fast, în cele mai diverse împrejurări.


răşenii, dar nu numai ei, se adu- nau în asemenea locuri, la o cior- bă de burtă, la un papricaş, peşte


atât de elite, cât şi de pătura ţărănească. Sta- rea materială bună a locuitorilor, dar şi dorinţa de petrecere au fost două lucruri care s-au completat reciproc şi nu puţine erau momen- tele de relaxare, de bună dispoziţie, de petre- cere, cum se spune prin partea locului. Aşa- dar, cafenelele, destul de numeroase, erau acele ospătării care găzduiau asemenea mo- mente. Dar buna dispoziţie,era întregită şi cu o “bandă” (trupă, taraf, orchestră) de mu- zicanţi-lăutari. Atmosfera îşi amplifica rezo- nanţa în special în zilele de piaţă, respectiv marţi şi vineri, dar şi în zilele de sărbătoare, când aceste trupe muzicale “se completau” cu muzicanţi aleşi, sosiţi din lumea satelor, aflate în jurul Lugojului.


ciunul şi Anul Nou – să se meargă cu colinda la familii cunoscute din oraş. Uneori, aseme- nea momente erau însoţite şi de muzicanţi. În anii adolescenţei sale lugojene, Filaret Barbu a improvizat şi condus cu măiestrie un asemenea “ansamblu muzical”. Între com- ponenţi se afla şi Z. Iuga, care, mai apoi, a ajuns concert-maestru la Teatrul de Operetă din Bucureşti, precum şi Ioşca Ambruş, un apreciat contrabasist. Primaşul acestei tinere şi talentate orchestre nu era altul decât tânărul Filaret Barbu, care, mai târziu, avea să spună lucruri edificatoare despre muzica populară: “De sat, de ţăran, de lumea rustică mă leagă, de când mă ştiu, o sinceră şi me- reu neschimbată dragoste. Iar cântecul po- pular, acest tezaur de nepreţuit, născut pe buzele poporului, creat de vibraţia autorului anonim, a fost pentru mine un permanent şi nesecat izvor de inspiraţie. Melodia populară a fost mereu, chiar de la primele începuturi ale carierei mele de muzician, elementul care a acompaniat această carieră, ca un fir roşu, ca un filon conducător. Pentru că, prin etni- citatea compozitorului am înţeles întotdeauna o seamă de realităţi locale, în legătură cu pămân- tul strămoşesc şi cu reacţiile sufleteşti ale oa- menilor de pe el, realităţi a căror totalitate in- tră ca factor determinant în manifestările de viaţă ale poporului. Or, cântecul popular este una din manifestările cele mai nobile ale vieţii cotidiene a poporului. Omul simplu, omul de la ţară îl creează, inspirat de sentimentele de durere, de veselie sau de dragoste faţă de natu- ră sau faţă de oameni. Este deci, această bogă- ţie, un produs curat şi sincer al celor mai fi- ne vibraţii ale sufletului poporului meu…”7


A


şa cum s-a transmis din generaţie în generaţie, la Lugoj era obiceiul ca la sărbătorile de iarnă – Cră-


. Note: 6


Timişoara, 1976, p. 30-31; vezi şi Gheorghe Luchescu,Atmosferă folclorică lu- gojeană, în “Tăt Bănatu-i fruncea”, III, nr. 14, 2003, p. 5 (vechimea şi frumuseţea cântecului popular în Lugoj şi zonă); idem,Lugojul – repere folclorice. Folclor şi folcloristică, în “Tăt Bănatu-i fruncea”, nr. 19-22, 2004, p. 5 (este redată o clasificare a creaţiei populare orale făcută de V. Alecsandri; istoria literară contemporană propu- ne o clasificare mai cuprinzătoare); idem, “Datina”, despre datini ale Banatului, în “Redeşteptarea”, VI, nr. 295, 1997, p. 9 (Număr al revistei închinat folclorului bănăţean; el este structurat pe mai multe capitole, fiind tradus în principalele limbi de circulaţie, cu iconografie autentică, şi se doreşte a fi un inedit corpus folcoric, care să pună în valoare ceea ce are mai preţios judeţul Timiş); idem,Atmosferă folclorică lugojeană, în “Tăt Bănatu-i fruncea”, IV, nr. 16, 2003, p. 5 [Climatul lugojean este sinonim cu veselia şi muzica: “Ploscăriile, serbări de veselie ale cântăreţilor”]; idem, Lugojul – repere folclorice, în “Tăt Bănatu-i fruncea”, IV, nr. 17, aprilie 2004, p. 7 [Cafenelele (ospătăriile) găzduiau multe momente vesele].


Coriolan Brediceanu,Date şi reminiscenţe ..., Lugoj, 1942, p. 16-17. 7 Filaret Barbu,Partitura unei vieţi. Memorii consemnate de Ladislau Füredi,


Laurian Lodoabă


O singură dată...


suntem ca doi copii părăsiţi în azilul de şoapte o singură dată vom trece pe-aici tot mai bătrâni şi tot mai aproape de moarte.


În umbra bătrânului far


sângele picură pe aripi de îngeri umbra bătrânului far.


Dalyan River


cât sânge a curs sub soare prin ochii celor morţi zidiţi în stânci tu levitezi spre mare blând fluviu fără sălcii plângătoare în plauri de şovar cuibar îşi ţes giganticele ţestoase centenare ce duc ca pe-o mireasă la altar pe Dalyan să-l culce-n mare doar stâncile privesc eterna îmbrăţişare fuga iubitului fluviu spre mult iubita mare sub ploaia de stele.


Pe fluviul Dalyan, 2010


copii ai mlaştinilor cu beţe de pescuit din trestie şi colaci de cauciuc priveam alunecarea dopului de plută prin apa limpede cu ierburi


***


ce senzaţie am prins o latiţă de Dunăre cu solzii curcubeu strălucitori ca platoşa cavalerului rătăcitor în bătaia apusului din ultima vară.


Ştiu că nu s-a terminat


am pus luna albastră printre fluturi de noapte şi păsări de pradă care-i coboară în vis tu încă alergi în amintirea mea înlănţuită pe un galion iberic.


Final dintr-un lung poem şters din greşeală


aşteaptă-mă să-i întind mâna însângerată de aşteptări confuze să murim alături ca-ntr-o rană de cuţit sub cerul mult visat al Madeirei.


A nu fi niciunde acasă (Zwischenschaft)


ai uitat să stingi luna când ochiul meu nu mai e ochiul meu să se închidă într-o stea necăzătoare.


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24