Banat 3 Eugen Dorcescu Critica Anthropo – Glossică*


literar Alexandru Ruja, profesor la amintita instituţie, anume:Printre cărţi şiAron Cotruş. Corespondenţă, îmi oferă prilejul de a pune pe hârtie câteva gânduri, legate de personali- tatea culturală şi de vocaţia autorului. Voi a- firma, luând în discuţie, pentru început, ti- pul demersului analitic practicat de Alexan- dru Ruja, că, în cazul său, avem a face cu o critică de factură universitară, cu o critică sintetică, interferentă, în structura şi în des- făşurarea căreia se recunosc diverse direcţii de abordare şi felurite metode de identificare a semnificaţiilor: apelul la biografie, la surse, încadrarea în contexte istorico-literare şi cul- turale mai largi, istorismul, comparativismul etc. Simultan, este valorificată contribuţia cri- ticii tematice, a criticii stilisticii, a psihocriti- cii, astfel ca portretul final, al operei (şi al eu- lui creator), să fie cât mai cuprinzător şi mai corect cu putinţă. N-am pomenit întâmplător, în şirul de mai sus, prezenţa eului creator. Referindu-ne, acum, la obiectul criticii


A


lui Alexandru Ruja, şi reflectând atent la ceea ce ne oferă, în această privinţă, textul comen- tariului său, vom constata că analistul inves- tighează, într-adevăr, aşa cum este firesc, opera, dar că, totodată, nu-l pierde, niciun mo- ment, din vedere, pe autorul ei. Or, dacă îl con- siderăm pe scriitor, în genere, un creator de limbaj, posesor al unui idiolect specific, u- neori inconfundabil, şi dacă, pe de altă parte, cercetătorul nu desparte, ci dimpotrivă, omul de operă, şi opera de om, va trebui, neapărat, să conchidem că adevăratul obiect al demer- sului critic semnat de Alexandru Ruja este tocmai acest interesant binom (scriere – scri- itor), această realitate anthropo - glossică, şi că, drept consecinţă, cea mai potrivită de- finiţie a criticii sale este exact aceea decritică anthropo - glossică. Constatările precedente ne devoalează


Poetica non-imanenţei* Între angoasă şi iluminare


(34)


pariţia la Editura Universităţii de Vest, Timişoara, a două lucrări, semnate de istoricul şi criticul


atitudinea ce prezidează şi călăuzeşte analize- le critice şi istorico-literare. Ea este, în mod esenţial, empatia. Iată o declaraţie cât se poa- te de elocventă: „Nu am ocolit niciodată cărţi- le scriitorilor de lângă mine, ale celor din spa- ţiul meu de existenţă culturală, care a fost din- totdeauna unul marginal. Dimpotrivă, am ur- mărit şi urmăresc traseul creator al acestor scriitori, am scris şi scriu consecvent despre cărţile lor. Spaţiul marginal îşi are importanţa sa. Nu poate exista centru fără margine. Di- versele schimbări în timp pot modifica ierar- hia” (Printre cărţi, Argument). Lumea litere- lor – lumea scriitorilor şi a cărţilor la care aceştia trudesc, fiecare după măsura harului care i s-a dat – îi este, aşadar, dragă comenta- torului, ea este, cu totul, definitiv, şi lumea lui. Trebuie reţinut, însă, că empatia nu exclu- de, câtuşi de puţin, axiologia. Criticul este atent la valoare, la performanţă, şi are grijă să le sublinieze. Concomitent, Alexandru Ruja probează


o mare apetenţă culturală, el simte nevoia de a încadra literatura în uriaşul sistem de semne al culturii - de unde propensiunea spre enciclopedism, spre proiecte de anver- gură. Volumele Parte din întreg I, II; Litera- tura română contemporană. Poezia I; Dic- ţionar al scriitorilor dinBanat (al cărui coordo- nator este) reprezintă doar câteva dintre ele. Avem nădejdea, ba chiar convingerea, că şi celelalte vor fi duse la împlinire. Confraţii le aşteaptă, şi cred în temeinicia lor.


po-glossic, apărut în Orizont, 48/1987 şi dedicat ediţiei Roland Barthes, Romanul scriiturii. Antologie, selecţie de texte şi tradu- cere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean- Vasiliu, Prefaţă de Adriana Babeţi, Postfaţă de Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura, Univers, Bucureşti, 1987.


*Cf. articolul nostru Romanul anthro- Orizont, 2/2007


ducerea din limba română în limba franceză îi aparţine), publicată, ca şi precedentele (Scri- indu-mă, 1998; Raze şi clipe, 2004), la va- loroasa Editură Marineasa din Timişoara, Si- mona Ciurdar cultivă aceeaşi lirică de factură spirituală cu care ne-a obişnuit, ilustrează, şi aici, potrivit temperamentului şi forţelor sale lirico-imaginative şi conceptuale, ceea ce nu- meam, în alt loc şi cu un alt prilej, o «poetică a non-imanenţei», păstrându-se la o foarte in- teligentă distanţă de trupolatria cvasi-genera- lizată a momentului. Tipologic vorbind, avem a face, în cazul de faţă, cu un volum de poe- zie mistică (nu neapărat religioasă, cele două categorii nefiind permutabile, cum se crede uneori; spre exemplu, în recenta carte, rela- ţia cu Divinitatea nu este mediată de ritual, ci încearcă a fi personală, directă). Cităm, drept argument, Dialog: «Eu Îţi aduc lacrimile me- le/ Tu îmi aduci Crucea Ta// Eu Îţi aduc păca- tele mele/ Tu îmi aduci Moartea Ta// Eu Îţi aduc căderile mele/ Tu îmi aduci Mântuirea Ta// Eu Îţi aduc moartea mea/ Tu îmi aduci Viaţa Ta». Modelul biblic, asimilat, desigur, propriei sensibilităţi şi maniere stilistice, pare a fi psalmul, mai cu seamă atunci când textul este, precumpănitor, imnic: psalmii (ebr. tehi- llim) însemnând, de fapt, «laudele». Unde- va, într-un plan profund, în zona raportărilor fundamentale ale eului la Creatorul său, ca şi în zona unde suferinţa este însăşi definiţia (şi, poate, deplinătatea) fiinţei, pare a străjui Iov: «Totul este posibil./ Totul este uluitor: nefericirea ca şi fericirea./ Totul este mister. Îngrozitor sau sublim…» (Ţările sufletului meu). Substanţa ce hrăneşte întregul text iz- vorăşte din spaţiul (intervalul, golul) ce sepa- ră angoasa de revelaţie. Poezia emblematică – Doamne, atâta lumină!, din care ne limităm a reproduce o singură secvenţă: «Sunt un co- pac singur.// Tu eşti, Doamne, lumina mea!// Rădăcinile mele – îndepărtate, străine./ Frun- zele mele – purtate de vânt./ Florile mele – tainice şi singure.// Primăvara şi toamna – săr- bătorile mele.// Fructele mele – invizibile, as- cunse./ Uneori sunt invadată de păianjeni. Sau de viermi./ Alteori noaptea mă copleşeş- te. Fără stele./ Şi totuşi, Doamne, atâta lumi-


L


(volumul bilingvLes pays de mon âme – Ţările sufletului meu, tra-


a cea de a treia sa carte de poezie


nă!» Acest vid, generator de teroare lăun- trică, este umplut, vindecat, de credinţă. Abi- sul, prăpastia, crevasa, ce desparte omul de pământ de omul duhovnicesc, pneumatikos, nu pot fi depăşite, anihilate, anulate, decât prin prea-plinul iluminării şi al încredinţării.


nă, spre eliberare, spre asumarea revelaţiei, spre vieţuirea în credinţă? Mai întâi, el recur- ge la modalitatea cea mai eficienţă, cea mai polisemantică de comunicare, anume: tăce- rea: «Când noaptea vorbeşte/ Tac// Când răul mă copleşeşte/ Tac// Când lumea mă răneş- te/ Tac// Când dragostea mă părăseşte/ Tac// Când iluziua se destramă/ Tac// Când lumina mă mângâie/ Tac// Când totul vorbeşte/ Tac». Într-adevăr, multimea goală şi gălăgioasă a cuvintelor, vacarmul lor, vorbăria, nu înseam- nă comunicare. Vorbăria acoperă absenţa sen- sului şi puţinătatea gândului. Să se vadă şi poezia Coloane. O a doua mişcare a eului es- te desprinderea de sine, renunţarea la sine (Des- părţire), urmate, ca într-o zbor plin de beatitu- dine, de perceperea, în dimensiunile infinite timp – spaţiu, a propriei nimicnicii: «Plopi de aur/ intră în inima mea/ acum/ timpul este un zbor/ toamna este un prezent de aur// Amintirile tac/ unic/ tu// Cuvintele tale sunt muzica mea/ Timpul este un mister auster/ Spaţiul este for- ma timpului» (Prezent de aur). Tonul în care sunt rostite asemenea drame este dat, în gene- re, de inflexiuni invocative, izvorând, aces- tea, din dorinţa de certitudine, de protecţie, din tresărirea eului, ce nădăjduieşte că Atotputer- nicul veghează, iubitor, asupra făpturilor sa- le, nevrednice şi slabe. După opinia mea, Dumnezeul ce guver-


C


um se comportă eul, aflat în acest abis, care sunt componentele di- namicii sale, în drumul spre lumi-


nează poezia Simonei Ciurdar este El Sha- dday (nume cu 48 de apariţii în Vechiul Tes- tament, dintre care 31 în Iov)*, Dumnezeul Atotputernic, Pantokrator, Omnipotens, Al- mighty, Le Tout-Puissant –, venerarea Lui, venerarea Treimii, conferind textului altitu- dine sufletească şi spirituală. Trebuie să spu- nem că o asemenea poezie pretinde, spre a fi înţeleasă, o necesară maturitate, în plan estetic şi duhovnicesc. « A te iubi după Iisus/ este dificil şi fatal ca destinul unui ales// A-L respira mereu şi pretutindeni/ este crucea mea dulce şi asumată», declară, cu subtilitate, au- toarea înBinecuvântarea iubirii. Are perfec- tă dreptate.


Varsity Press, Leicester, England, Second Edition, 1988, art. Almighty.


* Cf. New Bible Dictionary, Inter- Focus Vest, 46/2007


*) Fragment din volumulPoetica non-imanenţei, apărut la Editura on-lineSemănătorul, Bucureşti, iulie 2008.


Eugen Evu


Nu vreau să mor pentru tine Pentru tine vreau să trăiesc.


* * *


Alegerea ca eroare latentă În asta la urma urmei devine Hazardul, se joacă cu tine Alegi din eroare ce-ţi place Dar nu eşti alesul de Bine


E rea viclenia dorinţei Cu foame de sine prin rugă A fără de saţiul - Fiinţei Mai tare-i ca moartea ştiinţei Divina prin timp Centrifugă.


La condition humaine „Pentru Dumnezeu din cer,


un an sunt o mie de ani pe pământ” Vechiul Testament


În condiţia dată Şi genomic în condiţia actualei specii dacă numeri a şaptea zi de şapte ori inversând durata în sensul invers al acelor Sistemului fii mulţumit El s-a odihnit o duminică la şase milenii ale tale


tu sărută măsura semnătura din sămânţă reumple de laude cu inima ta muşcată sufletul splendoarea fisurată melodios vindecător înşeptit dăruind ceea ce este prădat adună şi scade ultima moarte pagina fără număr din carte.


El diminuează masa Întru supravieţuirea Substanţei.


Antimetafizica II


Întrebarea mă născu Şi muri.


O, nume îţi dau, reparatoriu, Ţie, număr ascuns ca sumă în nume. Zeitate a descinderii A locuirii A starapiilor A ierarhiilor A expansiunii A regresiunii A răzbunărilor A huricanelor A acalmiilor reci Şi arzânde


A rezistenţei prin renegare Al nucellelor dure Şi al disfuncţiilor Organice sau încă visate.


Şi dincoace de-o moarte Viaţa viaţa viaţa Inversând timpul Se înfruptă Din toate.


Nu e de cunoscut pacea Nici somnul cel mare Ci numai trecerile Neştarea eonului Între ucideri şi naşteri La ce bun cuvântul străpuns Prin seminţe şi spinii subcuantelor?


*


Gând ce nu vede, n-aude Teroare din sus şi din jos. Cine sau Ce şi De Ce? În pântec vergin Cum îşi face tipar Embrionul?


*


Întrebarea mă născu Şi muri.


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24