Banat 5 Mihai Murariu “Der-die-das” la Münster


ligentă, doi ochi căprui mijiţi şi cercetători, care au văzut şi deşerturi şi mări şi trecători. Născut în Italia, fără să cunoască araba de- loc până la vârsta de doi ani, când s-a întors cu familia acasă, ,,micuţul marocan”, după cum îşi zice pe nedrept, a ajuns să îşi iubeas- că foarte mult ţara. Adeseori, când vorbeşte despre ea o face cu o mândrie pe care o găseşti destul de rar la vest de Oder. Pentru el, Maro- cul este o lume în sine, din care povesteşte lucruri ce te trimit cu gândul mereu la vremu- rile trecute, pe când monştri şi dragoni vânau la marginile hărţilor pictate de mâini nesigure. Imaginaţia, fervoarea unui culturi marginale pe lângă lecţii de istorie neclare sunt alăturate ambiţiei, mândriei şi rănilor vechi, ascunse. În asemenea viziuni e uşor să crezi că Spania a cucerit doar câteva oraşe pentru câteva de- cenii, în timp ce Marocul a stăpânit Iberia întreagă vreme de secole. Câte nuanţe lipsă într-o naraţiune lină, plină de certitudini, chiar şi aici, la capătul lumii de altădată. Lipseşte albeaţa deşertică a munţilor, cu sutele de că- rări bătătorite de tot atâtea triburi străine u- nele de altele. Lipsesc râurile cenuşii, pe ale căror maluri câte trei regi puteau ajunge să-şi ducă lupta disperată. Lipseşte, doar o fărâ- mă, chiar şi din credinţa ce ţine totul laolaltă. Pe vârfurile aspre, lângă fântânile adânci şi venerate, în praful satelor pierdute, cerşetori- profeţi şi-au rostit cândva viziunile, conduşi de curaj, de graţie divină şi de fanatism, u- nind Credincioşii într-un imperiu al margi- nilor. Căci marginile i-au fost însoţitori dintot- deauna ţinutului care păzea Coloanele lui Her- cule, sarcina lor – o ultimă avertizare, numele ei - Nec plus ultra. Margini care i-au dus tri- burile de la Guadalquivir, la visele Oraşului Roşu sau Marakush, în limba muntenilor ber- beri, la minele de aur şi de sare de dincolo de Sahara. Lipseşte povestea Europei, care a îndrăznit să îşi facă drum printre coloane, să scrijelească vorbe noi pe ele, să poarte oa- meni, vorbe, mărfuri, moarte şi idei în toate colurile lumii, dincolo de toate marginile hăr- ţilor sau ale minţilor. „Dacă mai există o Eu- ropă”, ar spune unii. „Sau dacă a existat vreo- dată”, ar replica alţii cu zâmbete abia ascun- se. ,,Există o Europă care a uitat ce înseam- nă, care s-a adâncit cu totul în mlaştina dure- rilor economice, cu ochii doar pe lipitorile izbăvitoare cu măşti obişnuite, ignorând voci şi chemări care i-ar scutura din stupoare. E- xistă un monstru al tehnocraţiei, al social- democraţiei, al conservatorismului mimat, al


L


ipit de fereastra autobuzului, Fouad scrutează câmpia din de- părtare cu o privire atentă şi inte-


O aniversare


socialismului încăpăţânându-se să trăiască, cu toate reunite în eternul populism care, de un secol, a mişcat şi sudori şi sare şi corpuri spre ţeluri comune. Iar alternativa la această creatură întrunind miriada de politici, reguli, directive, subdirective, tratate, zone şi note? Naţionalismul miop, anarhismul mesianic, fer- voarea purificatoare a unui rival străvechi de dincolo de mări, furia frustrată a unor rătăciţi în viziuni despre ethnos şi rasă. Cum să reconci- liezi minarete în oraşe care au luptat sute de ani să le oprească înaintarea şi oameni rugân- du-se pe covoare în plină stradă cu o cultură mai mult sau mai puţin liberal-seculară şi ri- dicată pe matriţa birocratică a unei ecumene creştine? Cum să împaci etnii, clase, indivizi, ideologii şi extremisme care îşi poartă, toate, cu mândrie, drapelul izbăvirii? Poate prin ne- păsare? Prin fragmentarea unui întreg? Prin triumful spiritului de autodistrugere culturală cu care ne purtăm corabia prin furtunilepoliti- cilor interne şi internaţionale? Prin crearea unei noi culturi publice? Nimeni nu poate şti cu sigu- ranţă. Aşa că mişcarea centrifugă continuă, pradă vechilor utopii, pierzând, totodată, le- gătura cu oamenii pe care ar trebui să-i ser- vească, un mozaic năpădit de un număr cres- când de enclave, grupuri şi fragmente ce nu pot comunica între ele decât prin semne.


ţie. În ea se vorbea despre unitate şi reconci- liere, despre vindecarea unor răni teribile, năs- cute din două războaie ce trimiseseră un con- tinent pe marginea abisului. Cărbunele şi oţe- lul, odată atât de preţioase pentru industria de ucis a fiecărei ţări, aveau să fie adminis- trate în comun. Din asemenea începuturi întu- necate, Uniunea s-a ridicat mereu mai pu- ternică. Pe parcurs, a câştigat destule, dar a şi pierdut. Din vigoare, din îndrăzneală, din vi- ziune. Ascult ştiriledespre o aniversare, sărbă- torită cu sobrietatea mohorâtă pe care o dau crizele economice şi toate celelalte mii de de- talii care pun probleme sufletelor de birocraţi de la cârmă. Apoi, în cele din urmă, îmi amin- tesc de margini străpunse, de coloane lăsate în urmă, de cuvinte scrise în imaginaţia visă- torilor de atâtea secole, pe care, cu toţii tre- buie să le găsim înăuntrul nostru: Plus ultra.


P


de studii şi documentare Simion Dănilă


(3) Nietzscheana Centre nietzscheene


e 9 mai, cu şaizeci şi unu de ani în urmă, ministrul de externe francez Robert Schuman a citit o declara-


Arhiva Goethe şi Schiller din Weimar


filozofului, adică în primele zile ale lui 1889. Prima etapă – cea wilhelmină – cunoaşte trei faze clar delimitate: 1. 1889-1896: Faza naumburgheză:


A


prăbuşirea psihică a lui Nietzsche la Torino (2 ian. 1889); preluarea îngrijirii bolnavului de către mama sa Franziska (13 mai 1890); întoarcerea surorii din Paraguay (sfârşitul lui 1890-1893); înfiinţarea, la Naumburg, a primei Arhive Nietzsche (1893-1894). În această perioadă asistăm la începutul gloriei nietzscheene, îndeosebi în rândurile tineretului studios. 2. 1896-1908: Faza consolidării: începe


cu mutarea la Weimar. La alegerea Weimarului ca loc al Arhivei Nietzsche a


şadar, sistematizând, istoria Arhivei Nietzsche începe odată cu întunecarea totală a minţii


contribuit nu numai prestigiul cultural al acestui oraş, ci şi faptul că aici se deschisese publicului, cu câţiva ani înainte (1885), Arhiva Goethe, odată cu moartea ultimului nepot (din trei, toţi fără urmaşi) al lui Johann Wolfgang von Goethe, anume Walther Wolfgang, baron von Goethe, care lăsase oraşului Weimar, prin testament, toate scrierile autorului tragediei Faust. Din 1889, acesteia i se alătură şi Arhiva Schiller, apoi şi arhivele altor artişti şi savanţi din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea (Wieland, Herder, Hebbel, Büchner, Liszt ş.a., inclusiv Nietzsche după al Doilea Război Mondial). Astăzi, sub numele deGoethe- und Schiller- Archiv, ea este adăpostită într-o clădire înălţată într-un parc de pe malul Ilmului între 1893 şi 1896, după modelul Petit Trianon de la Versailles (un fel de maison de plaisance, mic castel destinat vieţii private a proprietarului-demnitar al statului). Din 2009, edificiul este supus, pentru prima dată de la inaugurare, unui proces de reabilitare din temelii, care prevede şi un depozit subteran, spaţii climatizate, maximă securizare şi un atelier propriu de restaurare. În tot acest răstimp, colecţiile îi sunt găzduite de Arhivele Statului.


calificat pentru editarea scrierilor fratelui său. Aşa că, la 1 august 1896, lăsându-şi fratele bolnav şi mama bătrână la Naumburg, în grija menajerei Alwine Freytag, s-a mutat într-o casă de pe Wörthstraße (azi Thomas- Münzer-Straße, nr. 5). Dar locuinţa aceasta nu corespundea nici ca poziţie, nici ca spaţiu pentru marile ei planuri care urmăreau să facă din arhivă, după modelul vilei Wahnfried a lui Richard Wagner de la Bayreuth, un centru al venerării lui Nietzsche, un punct nodal al unei comunităţi spirituale. Din impasul în care se afla o scoate însă o veche prietenă a fratelui său, Meta von Salis- Marschlins, care, în mai 1897, cumpărase, la preţul de 40.000 de mărci, vila Silberblick de pe Luisenstraße (azi Humboldtstraße, nr. 36), ridicată pe o colină în 1889-1890 pentru preşedintele consiliului orăşenesc August Meisezahl. Acum i-o pune la dispoziţie Elisabethei, cu tot cu o grădină mare, atât pentru îngrijirea fratelui bolnav (la etaj), cât şi pentru activităţile arhivei (la parter). Întrucât mama se stinsese în aprilie 1897 la Naumburg, îi aduce aici pe bolnavul Friedrich şi pe credincioasa lor menajeră.


D


e la Arhiva Goethe şi Schiller spera Elisabeth Förster- Nietzsche să primească sprijin


Banat, anul VIII, nr. 5, 2011


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24