This page contains a Flash digital edition of a book.
MANTAUA LUI GOGOL Începuse să mă ia cu tremurat, să mă


strângă ; oh, da‟ ră-dea la obraz, auzi ! ; mâinile mi se-ncleștaseră pe dârlogi. Ger, în draci, ce mai ! Pădurile-astea, dacă rămâi mult timp locului, cresc pe nesimțite și nu mai poți să ieși afară din ele. Se-ncolăcesc pe tine.


Dar călărimea intra pe sub coroanele


rămurose ale stejarilor, în pâcla tot mai deasă. Locotenentul n-o fi avut teamă, fiindcă înainta la pas ; nu vedea, dacă nici eu nu vedeam, măcar așa, aiurea, coama calului. Niște alea, niște crengi uscate, pârâiau sub copite, frunzele răvășite scoteau un ecou vuitor sau era numai crivățul care urla și mai tare sau se mai auzea și altceva ; tremura carnea pe om, vorba tatii, și pe dobitoc, bietu‟ tata. “Dacă


asculți,


crește părul pe tine !“ se gândea locotenentul, ciulind-și


urechile,


uitându-se orbit înainte ; el trebuia să prindă la timp acele zgomote nefirești,


care -


amestecate, desprinse din


vacarmul ăla


nenorocit - ar fi semnalat prezența cuiva strîin de codru. Pe nesinmite, murga se opri, de parcă


ajunsese la locul stabilit. Așteptară, deci, amândoi, neclintiți ; și ceilalți călăreți încetaseră orice mișcare. Se-auzea doar vântul și trosnetul pă-durii. Locotenentul o struni atunci, îndemnând-o ușurel să ia pas. Iapa se afla însă ca în fața unui zid : sforăia pe nas, încetișor, îndărătnică, neliniștită, bătea pe loc din copite. “Să știi că nu se codește calul degeaba ! A simțit ceva !” Trase de dârlogi, dădu pinteni.


An. I – Nr. 1 – ianuarie- 13 Murga zvâcni, cu gura tăiată de


zăbală ; dar nu înainte : se ridică pe picioarele din spate și necheză, încordată. Atinsese ceva cu picioarele de dinainte, în cădere !... A răsu-nat chiar și un sunet sec, necunoscut… Simțise asta foarte clar. Scăpă atunci foc automat ; aproape


imediat, răpăiră și puștile celorlalți. La flacăra lor putură să vadă, preț de-o secundă, ce se afla pe-alături. și se cutremurară din adâncuri : jur-împrejur, atârnau din copaci, înțepeniți în funii, pământii, zeci și zeci de oameni !… În niște uniforme cenușii… Se uitau cu ochii lor holbați, lucitori, întorși pe dos, scurși, se uitau la ei și rân-jeau… țepeni... Atârnau țepeni de niște funii !... Spânzurați ! Apoi, crăpaseră


și norii, să se vadă mai bine… Sau, poate, creștea pădurea


și-i


apropia tot mai mult ! … Locotenentul de


și corpul său Grafica M. H. TRAISTA


cavalerie s-au întors în tabără spre zori. În afara lui însă, doar nouă inși – rămași în toate mințile - se mai țineau călări.


Ceilalți, ca să fie salvați, fuseseră aduși de-a curmezișul șeilor, făcuți covrig, cu mâinile legate de picioare, pe sub burta cailor. S-a aflat atunci că ăilalți, armata din față, spânzuraseră mii de soldați în codrul de stejari dinspre răsărit. Iar ei tocmai acolo nimeriseră : într-o


pădure de spânzurați. Noroc cu caii, altfel nu-i mai vedea nimeni vii.


(Fragment din romanul «Calea dragostei ș odată»)


-martie 2012 i-a morții peste care treci


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28