MANTAUA LUI GOGOL Aurel Maria BAROS


NOAPTEA ÎN CARE MI-AM PIERDUT MINȚILE


De când e calul cal


- te-nvață bătrânește îia care știu -, a fost lăsat să primească poruncă din


gura omului. Să fie blând ca un prunc și să asculte cu credință. În schimb - afli tot de la ei -, știe să


scoată cu dibăcie sufletul din om ; adică, de cum ajunge sub mâna lui, îl pune la slugăreală, ca să înțeleagă și el cum se plătește supușenia. Toate acestea - care le-au fost scrise


în frunte amândo-rura -, prietenia și, în acelați timp, ura care leagă calul de om cât timp viețuiesc împreună, ies la iveală cel mai ușor la vreme de război. Fiindcă atunci, fără vreun jurământ pe viață și pe moarte, sunt dați unul în grija altuia. Aşa or fi chestiile astea. Dar tu n-ai


treabă cu dibăcia, cu supușenia sau cu vreun jurământ, ce mă-sa. – Băi bîieți, bă ! Calul e ca un frate !


zicea locotenentul ; o lua întruna de la capăt ; el era cu pildele. Bă, țineți minte : să nu-l înșelați niciodată !... Pentru că, altfel, la nevoie, tot ca un frate vă vinde și el ! Fir-ar mama ei a dracului să fie de


treabă !... Noroc că în noaptea asta nu i se- mbulzeau cuvintele-n gură. Nu știu, a primit ordin, a dat ordin, sergentul ne-a scos afară. Crivăț de crăpa nuca-n buzunar. Când am ieșit, ceilalți așteptau în


potcoavă, bombănind. Se auzea parcă din cer un glas aspru - nu putea fi decât glas de sergent major : certa vreun soldat. Vânticelul care se pusese pe la amiază spulbera și acum zăpada măruntă, țiuind printre case ; îi albise pe-o parte. Cât să sugi ca un șarpe din țigară, nu mai mult, a apărut și locotenentul ; avea obrazul vânăt :


An. I – Nr. 1 – ianuarie- 12 – Băieți, dăm o raită !... Călcăm


pădurea din față, înaintăm douăj‟de kilometri și ne întoarcem pe sub poalele ei, prin dreapta. „țeles ?... Cinci minute ! Să fiți în șa !


Unii și-or fi făcut semnul crucii, ca


la precestanie ; și-au fă-cut ; alții, printre dinți, au mormăit înfundat. Ceas n-avea nimeni. Era timp doar cât să pipăie încheieturile cailor, splina; să-i mângâie, în semn de iertare, și să le rupă traista de grăunțe de la gât.


Grupul de călăreți a pornit apoi în


ropot de-a lungul caselor ; caii, mai nimic nu-ți trecea prin minte, băteau trap îndesat ; cozile-n vânt, nu-i lua nimeni la pinteni. Murga locotenentului, suplă, de un negru lucios de Jegălia, în frunte ; și se părea că are coada-nnodată. Iapă tânără, înfiptă bine pe picioare, nefătată încă ; pas frumos, întins : juca, nu mergea. El parc-ar fi călărit întunericul. O lungime mai în spate, roibul


sergentului, cu hățul întins pe grumaz, să nu taie calea iepei. și-n urmă, alți nouăsprezece cai ; stăpânii în șa, îi țineau din scurt. Până sub acoperișul pădurii, la


lumină cum ar veni, dacă lumină era-n bezna aia, tropăiră peste miriști. Pe urmă, di- naintea lor, se scurseseră ca din noapte niște copacii - stejari groși trebuie să fi fost, bătrâni, de piatră seacă ; rar să fi călcat picior de om între ei ; lupii poate-și făcuseră vreodată potecă prin desișurile alea neguroase sau alte sălbăticiuni. Nici vântul, nici crivățul nu răzbăteau bine printre trunchiuri ; se rupeau sus, în vârfurile pomilor, șuierau straniu ; dacă n-a-veai treabă și-ți plecai urechea, o jale adâncă frământa pădu-rea. Doar gerul năpraznic se lăsa în jos, prin ea. Iar păsările, dacă s-ar fi aninat cumva de cu seară pe vreo creangă, acum s-ar fi prăvălit la pământ ca niște sloiuri de gheață. Așa e când treci printr-o pădure, te gândești la păsări.


-martie 2012


Page 1  |  Page 2  |  Page 3  |  Page 4  |  Page 5  |  Page 6  |  Page 7  |  Page 8  |  Page 9  |  Page 10  |  Page 11  |  Page 12  |  Page 13  |  Page 14  |  Page 15  |  Page 16  |  Page 17  |  Page 18  |  Page 19  |  Page 20  |  Page 21  |  Page 22  |  Page 23  |  Page 24  |  Page 25  |  Page 26  |  Page 27  |  Page 28